Drama dreptei politice romanesti este aceea ca nu s-a dovedit capabila sa inventeze un lider in stare sa produca marea schimbare in bine a societatii romanesti. Pentru majoritatea votantilor de dreapta, Traian Basescu nu poate insemna decit o crunta dezamagire. Avem de-a face cu o deziluzie chiar mai mare decit cea numita Emil Constantinescu; fara nici un dubiu, anii '90 au fost mai complicati decit anii 2000. Atunci, partidele de dreapta promiteau indepartarea (cripto)comunistilor din fruntea tarii, in timp ce, in ultimii ani, s-a facut mult tam-tam in legatura cu reducerea drastica a coruptiei din sferele de putere cele mai inalte. Dar atit vechii activisti ai PCR, cit si coruptii (deseori fiind vorba de unii si aceiasi) au dus-o din ce in ce mai bine. Basescu a dezamagit mai ales prin oamenii cu care s-a inconjurat sau pe care i-a sprijinit in ultimul timp. Mai poti crede in reforma institutiilor statului, cind printre cei "mandatati" sa faca asta se afla o persoana dubioasa ca Elena Udrea, o presupusa impostoare ca Monica Iacob-Ridzi sau o odrasla prostuta ca Elena Basescu? Eu spun ca nu. Pentru Basescu, femeile de mai sus au reprezentat scara care l-au coborit intr-o zona a penibilului politic. Suportul lui Basescu pentru tot soiul de personaje controversate este cu atit mai curios cu cit seful statului a fost primul politician important care a vorbit "ca la carte" despre educatie; despre necesitatea formarii de catre scoala a unor oameni de calitate si de caracter; despre nevoia de specialisti; despre olimpici si premianti. Si a propus citeva proiecte pentru invatamintul romanesc, unele chiar foarte bune. (Si ce daca veneau de la Miclea?) Pina la urma, insa, tot repetentii par a fi mai pe placul presedintelui Romaniei. Chestie de empatie, probabil. Faptul ca Basescu a preferat, intr-un guvern de criza, oameni din aparatul de partid si nu tehnocrati dezvaluie un