Atât timp cât sunt în ţară, acasă la mine, de obicei sunt un cârcotaş incurabil: critic orice şi pe oricine, sunt agasat comparaţiile emfatic-patriotarde între un element naţional (cultură, cvilizaţie, politică, istorie, mentalităţi, sport, frumuseţi şi bogăţii naturale) şi echivalentul străin al acestuia, nu suport scuzarea defectelor naţionale prin aserţiuni de tipul "Lasă, că şi la alţii se mai întâmplă", sunt cam pesimist privind evoluţiile viitoare ale naţiei. Mă enervează bătutul cu cărămida în piept a românului verde, consider protocronismul lui Papu la fel ca şi naţionalism-comunismul lui Ceauşescu drept marile belele naţionale, mă îngreţoşează festivismele şi parăzile, mă oripilează discursurile populist-demagogice şi vorbele mari. Asta în ţară.

Mi-am surprins însă reacţii diametral opuse atunci când m-am aflat în străinătate, printre străini şi mai ales atunci când aceste şederi au fost mai lungi. Este treaba sociologilor şi psihologilor să explice de ce majoritatea covârşitoare a românilor devine brusc fervent patrioată atunci când se află într-o poziţie minoritară printre străini, indiferent de atitudinea aceloraşi indivizi la ei acasă. Acolo, în lunile petrecute în comandamentul KFOR din Kosovo, printre colegi militari provenind din marile armate ale lumii, fie în pauze la o cafea, fie la o bere, două, pe timpul unui party, pe drum, în maşină automat am afirmat şi argumentat o imagine predominant pozitivă despre ţara mea, chiar şi atunci când, în sinea mea, trebuia să recunosc că gunoaiele de la marginea drumurilor kosovare erau cam la fel de multe cu unele zone româneşti sau corupţia clasei politice din Pristina era asemănătoare celei bucureştene. Străinii nu se sfiau să întrebe despre o ţară pe care o cunoşteau foarte puţin şi doreau informaţii directe şi personale provenind de la o sursă credibilă (adică un român) şi nu din terţe surse, poat