"Mergeţi la culcare liniştiţi. Sfârşitul lumii n-o să vină la noapte, fiindcă în Australia e deja mâine.“

Deşi poanta e spumoasă, mulţi români au privit-o chiorâş, adulmecând izul blasfemiei. Alţii, înşurubaţi în superstiţii groteşti, s-au temut ca nu cumva gluma să fie o formă de forţare a norocului. Totul are o limită, şi-au şoptit ei în barbă. Nu se cade să fii ireverenţios în faţa unui lucru atât de grav, nu se ştie cum vom fi pedepsiţi. Cu sau fără sfatul care deschide acest paragraf, românii se pregătesc să sărbătorească un deceniu de când se antrenează pentru sfârşitul lumii. De prin 1999 încoace, România are perioade când intră într-un cantonament general unde principala ocupaţie e identificarea simptomelor de finis mundi. Chiar au existat precizări calendaristice legate de ziua de pe urmă: 6 iunie 2006, 7 iulie 2007, 10 septembrie 2008. Creierul lavabil şi ignoranţa sunt două dintre elementele indispensabile acestei munci. Li se alătură manşetele ziarelor şi declaraţiile vizionarilor de frizerie, care au auzit prin somn tropot de copite şi au simţit miros de pucioasă.

România tranziţiei a descoperit pentru prima dată iminenţa sfârşitului odată cu eclipsa din 1999. În sate cocoţate pe culmi, bătrânii au aprins lumânări, au acoperit geamurile cu pături şi s-au rugat. Posturile TV au expediat cohorte de reporteri pe coclauri, somându-i să nu revină fără snopul de stupizenii misticoide pe care-l aştepta publicul. Analişti destoinici ni l-au descifrat pe Nostradamus şi ne-au asigurat că de data asta gata, nu mai avem scăpare. După cum se ştie, am avut. Cerul s-a luminat la loc, iar după o oră pe internet a prins să circule o întrebare mondenă: „Cum v-aţi petrecut eclipsa?“. Popor tenace şi fixist, românii nu s-au descurajat după prima ratare şi au căutat noi prilejuri de grandoare funestă. Dacă tot nu ne-a ieşit o revoluţie autentică în de