Canada are 70% din teritoriu acoperit de păduri. Din restul de 30% trebuie scăzute suprafeţele localităţilor, marile lacuri, şoselele, căile ferate, rîul, ramul. În aceste condiţii, canadienii exportă cereale. Ce desprindem noi din aceasta? Nimic. Înainte de decembrie 1989, România şi-a plătit în produse alimentare cea mai mare parte a celor zece miliarde de dolari de datorii făcute pentru aberanta industrializare forţată, care viza probabil exportul de oţel în Suedia şi motorete Mobra în Japonia. Aşa cum unii dintre noi îşi mai aduc aminte (ceilalţi suspinînd după vremurile în care n-aveau lumină, căldură, gaze, apă caldă etc.), plata datoriilor s-a realizat prin înfometarea populaţiei. E drăguţ să constaţi că, azi, unii compară preţurile de acum cu cele de atunci, nebăgînd de seamă că 99% dintre produsele aflate acum în magazine nu existau deloc atunci, făcînd imposibilă comparaţia. Oricum, indiferent ce sacrificii au fost implicate, fapt este că s-a putut exporta mîncare în valoare de aproape 10 miliarde de dolari, şi asta în ciuda faptului că satele au fost depopulate prin atragerea ţăranilor în fabrici, iar multe sate au fost rase de pe faţa pămîntului - pardon, sistematizate. Care e concluzia? Nici una. După revoluţie, s-au restituit (cît s-au restituit) pămînturile proprietarilor de drept, avîndu-se însă grijă să se păstreze în mîna cui trebuie uneltele şi utilajele cu care acestea pot să fie lucrate. La rîndul lor, ţăranii au avut grijă să dezmembreze, cărămidă cu cărămidă şi ţeavă cu ţeavă, clădirile fostelor CAP-uri şi lucrările de irigaţii. "Iar deasupra tuturora", vorba poetului, au venit unii care, neavînd nimic de pierdut, dar totul de cîştigat, au pus diverse pariuri cu agricultura. "Les jeux sont faits, rien ne va plus." Într-adevăr. Care este perspectiva? Zero barat. Astăzi prin Ardeal există comune în care un cetăţean ţine cheile la şapte case, ai