REPORTER IN TIGAIE Ajungem absolut din intamplare la Dunare. Iesisem dintre lanurile de floarea-soarelui, sora-soarelui - bantuisem pe un drum judetean, sinonim cu "plin de gropi" - si intram pe DN 4 Bucuresti-Oltenita, exact la jumatatea distantei dintre cele doua orase. Stanga - Capitala. Dreapta - orasul-port de pe Dunare. Privim ceasul, mai sunt cateva ore pana la caderea intunericului, e timp, deci, de inca o explorare⦠"E imposibil sa nu gasim o reteta de peste, daca ajungem in port" - spune cineva, amintindu-ne ca drumul nostru din ziua aceea avea un scop anume: completarea caietului de retete al Jurnalului de Bucatarie. Tinem drumul drept, printre sate obosite de zapuseala si culturi amortite; insotiti, pentru o vreme, de ramasitele proiectatului canal care ar fi facut din Bucuresti port la cel mai mare fluviu european si, implicit, la Oceanul Planetar. Deocamdata, lunca batrana a Argesului nu ne permite decat panorama unei albii colmatate dupa puhoaie. Nici cu ochii inchisi n-am putea "viziona" parada vaselor de lux navigand spre Capitala.
ORASUL. Totusi, Oltenita ramane si astazi sansa Bucurestiului de a fi vizitat de⦠pasagerii vapoarelor de lux. Asta aveam sa aflam odata ajunsi la destinatia noastra din amiaza aceea de sfarsit de iulie.
In oras, surprinsi de imaginea sa patriarhala. Tacere prea multa. Case prafuite, miros de frunza supraincalzita de soare, balti de lumina⦠Oamenii, putini, par nauciti de ziua caniculara. Cineva ne indruma catre port. Peste "Dunarea linistita", orasul-din-oglinda, Turtucaia. Ebosa de culori vii, pe cerul nefiresc de albastru. Acel bleu-ciel din cutiile cu acuarele chinezesti ale copilariei. Nici o miscare pe malul bulgaresc. Nici o miscare la noi. Doar prin "apele internationale", exact prin mijlocul fluviului, trece un slep ucrainean cu minereu de fier.
PORTUL. Coboram la primul ponton. Un mic loca