Daca e s-o spunem pe sleau, toata criza asta are efectul unui purgativ. Companiile neviabile falimenteaza, economia se curata in interior de toxine, iar institutiile creditoare isi reconstruiesc increderea. In niciun caz nu avem de-a face cu o reluare a Marii Crize din '29-'31, asa cum se mai aude cate-o voce in media. Nu numai ca lectia acelor ani nu e decat in parte una de natura financiara, dar ea mai are loc intr-un peisaj mondial infinit modificat - o lume in plina globalizare. Din cate am citit/ascultat sau urmarit la TV, in mai toate dezbaterile, doua concluzii sunt aduse in prim plan. Una, ca e foarte important ca sectorul public sa intervina, intrucat sectorul privat nu e suficient de potent in aceasta perioada. A doua concluzie este aceea ca guvernele trebuie sa isi concerteze eforturile pentru a trece de turbulente.

Revenind la comparatia 2008/1929, cei care au citit economie isi amintesc de Andrew Mellon, ministrul Finantelor din timpul crizei din 1929, a carui reactie imediata la panica bursiera a devenit celebra. « Lichidati resursele umane inutile, lichidati actiunile din domeniul imobiliar, lichidati agricultorii insolvabili, curatati imediat sistemul ». E clar ca pariul dus in 1929 nu ar mai putea fi tinut astazi. O alta diferenta dintre cele doua crize este data de faptul ca azi ne confruntam cu o adevarata paranoia financiara. Se fac liste cu bancile care urmeaza sa cada sau cu cele care urmeaza sa fie nationalizate. Suntem in plin “Zece negri mititei”, unde fiecare moarte amplifica intrebarile despre cui ii va veni randul. Intr-un sistem financiar atins de o asemenea dementa, doar institutiile cu resurse uriase pot rezista si ajuta sistemul. Notez in treacat ca in aceasta situatie sunt bancile centrale; ele par a fi singurele capabile de a injecta lichiditati sau a sprijini institutii vitale).

A doua intrebare care ar trebui