Li se reproseaza adesea debutantilor violenta verbala, dezabuzarea, teribilismul, si poate ca, uneori, din punct de vedere strict literar, pe deplin justificat. Dar nu trebuie in nici un caz uitat ca ei sunt noua generatie pierduta, cea insemnata de seismul caderii comunismului ca de-o revarsare de lava.
Ce ne-am putea astepta sa priceapa si sa simta cei ce si-au trait copilaria intr-un regim totalitar si, in plina tinerete, se vad risipiti pe campul inca minat al unei libertati regizate? Sila si lehamitea, debusolarea si revolta anarhica sunt starile ce le revin pe drept, mostenire "spirituala" pe care atat ceausismul, cat si corupta tranzitie le-o fac cadou zi de zi.
Acest lucru nu e nou in istoria literaturii: cu prima generatie pierduta, aceea a razboiului (Caraion, Stelaru, Geo Dumitrescu, Tonegaru etc.), s-a intamplat acelasi lucru. Cantece schizofrenice, titlul unui poem de Ion Caraion, devoala starea de spirit a intregii sale generatii. Cobai ai istoriei, tinerii cu biografii rupte in doua de-o nesincera eliberare (zidul Berlinului a cazut, dar caramizile lui sunt in inimile unei bune parti a guvernantilor si guvernatilor fostelor enclave) nu stiu de unde sa porneasca mai departe, evolutia lor e sovaielnica, gesturile nesigure.
Radarele sensibile ale tinerilor poeti consemneaza acuta anormalitate a timpului in care traim, constiinta lor e in alerta si nici n-ar putea fi altfel caci uratenia vietii noastre e de mii de ori mai prezenta decat oricand. Paradoxul este ca libertatea ne urateste fiecare zi: printr-un simplu zapping multiplele canale TV ne revarsa-n fata toata mocirla acoperita decenii intregi: "tigara e la menopauza", "idealurile tale stralucesc ca banda de siguranta de pe bancnote", "un cap de baba infasurat in batic/ pare un ghiveci spart/ cu flori artificiale".
De altfel, zappingul, tranzitivitatea continua, intamplatoare,
