Cînd trecem pe lîngă vreun magazin de obiecte funerare, preferăm, de obicei, să grăbim pasul şi să evităm pe cît posibil să privim capacul de sicriu expus cu generozitate la intrarea stabilimentului. În realitate, toate grozăviile acelea care ne înspăimîntă sînt nişte simple obiecte de decor, inofensive şi ridicole ca orice butaforie. O fi moartea ceva cutremurător, dar obiectele de recuzită cu care oamenii pun în scenă spectacolul morţii sînt penibile şi, pînă la urmă, de tot hazul. Pictura lui Gili Mocanu* jonglează de multe ori cu aceste elemente de decor funerar, pe care tînărul artist ne invită, implicit, să le reconsiderăm. Desigur, pentru aceasta, trebuie mai întîi să le considerăm. Iată dricul-remorcă ce "se odihneşte" într-un colţ de încăpere. Este verzuliu, precum cîmpurile cu verdeaţă, are perdeluţe galbene îngrijit strînse într-un colţ, ca într-o căsuţă din poveste, băncuţe moi, tapiţate ca o plapumă, pentru ca cei apropiaţi mortului să şadă confortabil, roţi duble pentru a face faţă unor eventuale greutăţi considerabile şi stopuri pentru semnalizarea în trafic. Gili Mocanu este, incontestabil, un maestru al detaliului ironic. Totul este aşezat, diminutivat, cuminte, moale, numai bun pentru a sprijini fără să cauzeze vreo neplăcere funduri burgheze. Totul este, pe de altă parte, un decor de spectacol - şi, semnificativ în acest sens, dricul are numai pe două laturi "pereţi" cu geamuri şi perdeluţe, în partea dinspre public el fiind descoperit. Dacă, altădată, Gili Mocanu se apropia de inventarul funerar cu o pornire suprarealistă, imaginînd obiecte inexistente şi stranii (vezi "Cutia funerară" sau "Chiuveta funerară"), de data aceasta el o face cu o ironie blîndă, dar cu atît mai devastatoare. Funerarul este prezent în pictura lui Gili Mocanu chiar şi cînd tablourile lui nu înfăţişează obiecte din recuzita de profil. De exemplu, dormeza cu tapiţeri