Pe poetul Dorin Tudoran îl ştiam de la primele sale volume de poezie, iar despre disidenţa sa ştiam cîte ceva din ceea ce auzeam la Europa Liberă sau, dinspre confraţi, prin „telefonul fără fir“. Pe om însă, l-am cunoscut tîrziu, cu prilejul lansării antologiei lirice de la Polirom, Tînărul Ulise, în primăvara anului 2000. Dar îl citeam mereu, oriunde îşi publica articolele, pe care le-am şi recitit mereu, în cărţile în care le reunea. Treptat, m-am simţit foarte legat de el, întreţinînd o corespondenţă electronică destul de constantă, iar de cînd sîntem proprietari de bloguri, poate că aceste relaţii au sporit, s-au intensificat. Pe 15 ianuarie, la Botoşani, am participat prima oară la decernarea Premiului Naţional de Poezie, pentru a-l revedea, la interval de un deceniu. În mod ciudat, laureatul anterior, care avea un rol în ceremonie, mi-a strecurat la ureche, cum procedase probabil şi cu alte urechi, nişte răutăţi despre prietenul meu îndepărtat. Atunci, nu am înţeles. După cîteva luni, aveam să aflu că omul a fost deconspirat, într-o adresă pe care Comitetul Filialei Iaşi a USR o ţine pitită, drept colaborator al Securităţii. S-ar spune că sinistra instituţie încă este activă! La fel de încet, aşezat m-am apropiat şi de dosarul care face substanţa cărţii de faţă. Am citit, mai întîi, documentele postate de Dorin Tudoran pe blog şi pe cele pe care a avut amabilitatea să mi le trimită prin mail, apoi, pentru a scrie cele cîteva rînduri de pe coperta a patra, am răsfoit în mare viteză, că era o urgenţă, manuscrisul în format pdf. În urma răsfoirii, am scris: „Această carte masivă adună numai o mică parte din cele peste 10.000 de file din dosarele Securităţii ale lui Dorin Tudoran, unul dintre puţinii noştri disidenţi autentici şi «pînă la capăt». Nu e totul, dar e destul pentru a documenta nu doar curajul şi caracterul «obiectivului», ci şi «teoria şi metod