La sfârşitul anilor ’80, pe când aveam 8 ani şi mă întorceam pentru prima dată singură de la şcoală, o femeie m-a deturnat din drumul spre casă, spunând că a trimis-o mama să-mi dea o cutie de ness, şi m-a jefuit de cerceii de aur pe care îi primisem în dar la ieşirea din maternitate. Este o poveste despre ceea ce se poate întâmpla cu un copil atunci când nu este supravegheat de părinţi sau de un alt adult. Soţul meu are o alta: într-o clipă de neatenţie s-a pierdut la mare şi a fost descoperit plângând în mijlocul puhoiului de turişti de însuşi Gil Dobrică. Nea’ Gil l-a dus la restaurantul în care cânta, l-a lăsat să stea pe pian, i-a cumpărat Pepsi şi prăjitură şi a trimis pe cineva la Radio Vacanţa să dea anunţ că băiatul petrece bine-mersi la local. Când au venit părinţii, aşa de bine să distrau, încât el nu se mai dădea dus acasă, iar Gil Dobrică, înveselit, i-a invitat pe toţi trei, seara, la restaurant.

Mulţi dintre noi am avut în copilărie momente în care am rămas nesupravegheaţi şi în care viaţa şi siguranţa noastră au stat în mâna hazardului. La deznodământul celor două poveşti de mai sus a contribuit, ce-i drept, într-o măsură covârşitoare norocul: norocul că eu am dat doar peste o hoaţă, nu peste o criminală, norocul că soţul meu a fost găsit de un om cu inima mare şi veselă, care i-a lăsat o amintire frumoasă.

După tragedia morţii lui Ionuţ, s-a discutat intens despre siguranţa copiilor şi despre oamenii responsabili să le-o asigure zi de zi, oră de oră, minut de minut. ”Atunci când îţi scapi copilul din ochi se poate întâmpla orice cu el: poate cădea într-un canal, poate ajunge în mâinile unui pedofil, poate sfârşi sub roţile unei maşini. Este responsabilitatea ta ca părinte să nu laşi să se întâmple asta”, este replica pe care am auzit-o extrem de frecvent, în diferite forme. Este adevărat şi orice om în toate minţile trăieşte sub pre