Conservatorul
Ceea ce apare, prin efectul trecerii timpului, tot mai evident, e
semnificatia unei mitologii eminesciene datorindu-si conturul unei posteritati pregatite sa anexeze ideologic opera ce devenea, progresiv, expresia geniului national. De la excelenta poetica la geniul politic, pasul a fost unul predictibil, diferentele fiind induse de raportarea diversa a actorilor acestei operatiuni de mitificare. De la Grigore Paucescu la A.C. Cuza, de la Nicolae Iorga la generatia Criterionului, tentatia de a legitima propria directie intelectuala prin apelul la Eminescu a fost una manifesta. Imaginea lui Eminescu nu poate fi disociata de succesivele redesenari ale profilului sau, jurnalistica politica oferind pretexte in contextul unor epoci extrem de diferite.
Directia de care aminteam poate fi recuperata o data cu aparitia primului volum de articole politice eminesciene, datorat lui Grigore Paucescu, cel chemat sa supervizeze activitatea de conservator à outrance a poetului redactor la Timpul de la 1891. Mecanismul de elogiere a ginditorului politic e previzibil, el alimentindu-se din transferul de excelenta intelectuala, din spatiul poetic in cel al prozei politice. Acel „curent eminescian“, de care amintea G. Ibraileanu, impunea incadrarea scriitorului intr-o serie ideologica, pornind de la evidenta confruntarii cu un spectru ce bintuia imaginarul colectiv. Toposul critic al farmecului, al subjugarii, al vrajei eminesciene, avind drept corolar ceea ce Iorga va descrie in termenii unei revelatii paulinice, e recognoscibil in discursul lui Paucescu, a carui premisa e situarea lui Eminescu insusi, ca poet, intr-un registru al exceptionalitatii genialoide. Capacitatea lui Eminescu de a seduce cititorul imprima textului prefatator al lui Paucescu o tonalitate profetica, corespunzind, in registru minor, celei a lui Maiorescu de la 1889 d
