Toate posturile tv au difuzat ieri o imagine unică în istoria lumii; o mulţime de oameni plângeau după conducătorul lor în Coreea de Nord. Unii erau doar înlăcrimaţi, dar cei mai mulţi boceau de-a binelea. Majoritatea comentatorilor au pus „bocetul colectiv” pe seama fricii şi chiar au spus că a fost „un bocet comandat”. Că există locuri, ţări şi zone ale lumii secolului al XX-lea în care trebuie să râzi când ţi se ordonă să râzi şi să plângi când ţi se ordonă să plângi. Sigur că omul poartă cu sine continuu o mască, este arhicunoscut acest fenomen.

Sigur că te poţi preface zâmbăreţ într-o clipă în care te-ai ascunde într-un buncăr, să-ţi mesteci nefericirea. Sigur că trecem cu toţii prin momente în care simţim una în minte şi-n inimă şi alta îi arătăm lumii înconjurătoare. Dar toate aceste tertipuri ale fiinţei au un rol, un rost personal şi, mai ales, provin din decizii mai mult sau mai puţin justificate ale persoanei. Zâmbetul cu scop comercial este şi el o armă din recuzita umană şi, adesea, una care-şi atinge ţinta; de exemplu, zâmbetul dulce al stwardezelor într-o dimineaţă mohorâtă, în care simţi, poate, angoasa de a zbura cu avionul, împrăştie jumătate din angoasă.

Zâmbetul unui chelner, al unei asistente medicale, al unui doctor sau al unei persoane căreia îi ceri ajutorul într-o situaţie oarecare stimulează pozitiv creierul, face ca endorfinele să se reverse în trup şi să sprijine în mod real, uneori mai viguros decât actul medical sau răspunsul pozitiv la o problemă. Un zâmbet „bun”, un comportament plăcut şi o atitudine binevoitoare se justifică prin consecinţele lor vindecătoare asupra oamenilor. De aceea râsul „la comandă” sau zâmbetul care face parte din uniformă poartă în el pecetea firescului şi a beneficiului, a bunăstării şi a frumuseţii umane.

În schimb, plânsul „la ordin” are în el ceva... halucinant, este împotriva naturii, î