Mădălina Manole nu şi-a luat viaţa fiindcă ar fi fost una plină de necazuri. Nu şi-a luat-o nici fiindcă era în criza femeii care a trecut de patruzeci de ani. Mădălina era bolnavă. Era într-o (încă una!) criză de depresie acută. De ce fac unii dintre oameni astfel de boli şi alţii nu e greu de spus chiar de către specialişti. Ei pot doar depista boala şi te pot trata. Există medicamente pentru depresie, aşa cum există pentru cancer. Rezultatul nu e, niciodată, garantat. Canceroşii mai mor, unii dintre ei ajutaţi să scape de durerile groaznice, înainte de termenul pe care, poate, îl avea Dumnezeu în planul lui. Unii depresivi se sinucid, chiar şi trataţi. A căuta vinovaţi în astfel de cazuri e, înainte de orice, inutil, dar e şi ridicol şi, în final, inuman. Cine judecă?
Depresia e o boală. Schizofrenia şi paranoia sunt boli. Unii se tratează, alţii nu. Cei mai mulţi dintre cei care suferă de astfel de maladii (şi sunt tot mai mulţi, date fiind condiţiile de nesiguranţă, stres, violenţă, mizerie morală) nu se tratează. Cei mai mulţi nici nu ştiu de ce simt viaţa ca pe un calvar, habar n-au că sunt bolnavi. Dacă e să ridicăm piatra şi s-o aruncăm, ar trebui s-o ţintim în primitivismul cu care e tratată, la nivel de informaţie a societăţii, această boală. Nu mă refer la specialişti, doar n-o să vină aceştia să bată din uşă-n uşă şi să întrebe hei, sunteţi cumva depresiv? sunt aici să vă ajut!. Ridicarea stigmatului de pe bolile psihice ar trebui să se facă, la un prim nivel, în şcoli, apoi în instituţii (fiecare unitate sau numiţi-o cum vreţi ar trebui să aibă un cabinet de consultanţă psihiatrică), în mass-media care, în loc să se pronunţe despre gravitatea consecinţelor problemelor psihice, trebuie să facă rating cu orice preţ cu show-uri cu şi despre cretini. Aşa mai râdem şi noi puţin, ne mai destindem, mai scăpăm de stres.
Dar cea mai gravă mi s