Istoria este repetabilă. Chiar şi în domeniul ispitelor, unde nimic nu este nou sub soare. Ispita primordială a umanităţii tinde să devină ispita contemporaneităţii. Omul este pe cale să domine universul material, prin tehnologie şi cunoaştere, dar tinde să rateze perfecţionarea celui spiritual. Unii vor să domine peste sufletele celorlalţi: să fie dumnezeii semenilor lor.

Scriptura ne conferă câteva detalii despre modalităţile de ispitire a omului de către cel rău. Chiar în ispitirea Mântuitorului, găsim o gradaţie, o creştere în intensitate a ispitei: se pleacă de la ispitele legate de fundamentul material al existenţei (pâinea), se trece prin cele de tip superstiţios (ispitirea puterii lui Dumnezeu) şi se sfârşeşte prin ispitirea cu toate bogăţiile lumii, practic cu puterea nelimitată de a stăpâni lumea materială.

Ce-ar fi mai cumplit de atât? Ispita de a fi Însăşi Dumnezeu. Este chiar ispita primordială adresată umanităţii de către ispititor: propunerea de a deveni ca Dumnezeu. Greu de sesizat această ispită, mai ales că însăşi urmarea lui Hristos ne promite devenirea noastră de fii ai lui Dumnezeu, în har. Nuanţa este evidentă: fiu prin asemănareapersoanei, nu prin fire. Diferenţa între fire şi persoană a fost bine precizată la Sinodul I ecumenic. Astfel, omul nu poate fi Dumnezeu prin fire, dar poate ajunge asemenea cu El, prin iubire jertfelnică şi sfinţitoare a Lui şi a semenului său. Adică prin har.

Dar, veţi întreba: de ce contează tot acest discurs aparent prea specializat în teologie de până acum? Răspunsul e simplu: faptele noastre sunt determinate de valorile în care credem.

Cum istoria este ciclică (ne-o spune înţeleptul împărat Solomon), cred că civilizaţia umană este în preajma întâlnirii unei mari şi ultime ispite. Anume, cei care deţin puterea, controlul şi resursele acestei vieţi materiale să se creadă dumnezeii celo