Răspunsul la această întrebare, doar aparent foarte simplă, poate genera o rebalansare nu numai a raporturilor de forţe în Orientul Apropiat, dar şi o recalibrare a relaţiilor diplomatice şi militare între marile puteri ale lumii contemporane.

O amorsă pentru ceea ce ar putea fi, într-un viitor chiar apropiat, un nou sistem de alianţe sau înţelegeri militare asupra zonelor de influenţă dar şi o redefinire a conceptului de “drept la intervenţie ». Deja acest ultim punct suscită dezbateri intense, marile puteri occidentale aflându-se acum blocate între regulile stricte ale maşinăriei ONU, rejectul masiv de către opinia publică a oricărei tentative de a demara o aventură militară tip Irak sau Afganistan şi propriile lor interese geo-politice care spun că acţiunea militară este absolut necesară din motive de prestigiu, credibilitate şi logică umanitară.

Ce există acum în mod cert, este o falie din ce în ce mai profundă între raţionamentele de putere ale oamenilor politici şi capacitatea reală a opiniei publice de a mai sprijini ideea unei noi intervenţii militare, totul în contextul în care situaţia din Siria continuă să devină din ce în ce mai haotică şi mai departe de orice rezolvare pe cale politică.

Se adaugă şi cealaltă incertitudine majoră: succesul unei acţiuni militare este oare o certitudine absolută? Care vor fi pierderile de vieţi omeneşti previzibile în orice scenariu, atât la nivelul forţelor armate cât şi, mai ales, la nivelul populaţiei civile din Siria? Acest ultim punct pare să nu mai intereseze pe nimeni, cu toate că, cel puţin teoretic, motivaţia umanitară justifică ideea intervenţiei militare…numai că, în acest caz, discuţia devine extrem de complexă deoarece americanii repetă că o acţiune terestră din partea armatei SUA este exclusă, tot efortul concentrându-se pe loviturile aeriene. Asta înseamnă că altele vor fi trupele terestre c