Citeva intrebari simple: oare si dupa 100 de ani vom veni cu flori la statuia lui Stefan cel Mare din Chisinau? Si la un secol din clipa aceasta se va citi Eminescu, Creanga, Mircea Eliade? Vom fi si atunci la fel de mindri ca din trupul semintiei romanesti s-a iscat un Brancusi, un Enescu? Vor mai exista minti in stare sa se patrunda de valoarea culturii romane, sa-i aprecieze frumusetea limbii, dar mai ales, fireste, s-o vorbeasca?... Acum 90 de ani, la 27 martie 1918, Sfatul Tarii a votat Actul Unirii. Nu stiu cum s-a perceput atunci, la nivelul emotiei, cuvintul acesta. Dupa unii, inflorea pe buzele tuturor. Altii il evoca mai rezervat, cu o simptomatica prudenta. Dar nimeni dintre memorialisti - si ma gindesc acum la Onisifor Ghibu, la Constantin Stere, la Vasile Tepordei - nu l-a dat cu repulsia pe care ti-o provoaca, de obicei, vocabula demagogica, vorba gaunoasa sau ipocrita. "Unire" era inca un termen plin de sens, avea o pondere deopotriva politica si morala. Iata ca intre timp miezul i s-a vidat, sevele l-au parasit. Doujsaptele - mirifica data, cind romanimea se aseza in hotarele ei stramosesti si cind, nu spun deloc vorbe mari, se facea o dreptate istorica - e din an in an tot mai palid si mai nesemnificativ. Comunistii aproape ca l-au excomunicat din calendar, iar manualele de istorie "integrata" il anatemizeaza si acum, macar in surdina. Dar abia profesionistii patriotismului, circarii idealului unionist, indivizii care s-au capatuit pina peste cap intre timp, intonind refrene mincinoase despre iubirea de Tara (cu majuscula obligatorie!), abia astia au izbutit sa compromita gravisim, aproape letal notiunea. Dupa nesfirsitele gargare din Piata Marii Adunari Nationale (inca un termen care nu se mai percepe cu respectul cuvenit), "unire", "27 martie" s.a. au devenit, vorba lui Maiorescu, niste forme fara fond, simple imbinari fonetice, pe care nu le mai p