Ultimul interludiu. Caseta cu chinezării (3)

Dragostea şi viitorul

Nu există iubire acolo unde nu se proiectează imagini ale viitorului. Şi nu e vorba doar de aproximaţii, de imagini vagi şi neclare, ci de veritabile „scenarii”, gîndite pînă în cele mai mici amănunte şi pînă la „sfîrşitul timpului”, pentru că îndrăgostiţii nu pot gîndi pe termen scurt, nici nu-şi pot imagina că iubirea lor se va termina vreodată. „Realismul” acestor scenarii nu are nici o însemnătate – cu cît un astfel de scenariu este mai puţin realist, cu atît el pare să aibă virtuţi normative mai puternice. A gîndi viitorul înseamnă, pentru cei cu adevărat îndrăgostiţi, a gîndi viitorul împreună, pentru că un viitor al separării nu poate fi imaginat. Tocmai din acest motiv, sfîrşitul dragostei îi lasă fără sens, dezorientaţi şi vulnerabili, ca o biată frunză gata să se lase smulsă de vînt. Sfîrşitul iubirii este asociat de ei sfîrşitului timpului, deci unei fel de apocalipse personale care, în virtutea infuzării întregii lumi cu dragostea lor nesfîrşită, echivalează dispariţiei întregii lumi.

Inventarea trecutului

Jocurile temporale ale îndrăgostiţilor nu se opresc însă la producerea scenariilor despre viitor. Ei desfăşoară la fel de multe resurse imaginative şi în ceea ce priveşte re-scrierea trecutului, inventarea unui trecut comun dincolo de termenul întîlnirii lor reale. În fond, o iubire care e nesfîrşită înspre viitor trebuie să aibă un trecut echivalent în dimensiunile sale. Evenimentele dinaintea întîlnirii reale devin semne prevestitoare ale acesteia, între trăirile separate se găsesc punţi de comunicare secrete, pe care doar imaginaţia debordantă a îndrăgostiţilor le-ar putea bănui. Se recapitulează gesturile de iubire adolescentine şi chiar preadolescentine ca şi cum s-ar fi petrecut împreună, deşi întîlnirea reală s-a petrecut mult mai tîrziu, poate la maturita