Citeam mai deunăzi unul dintre acele minunate ghiduri "National Geographic" din seria "Traveler" - mai precis, pe acela despre India. Şi înainte îl studiasem pe cel despre Japonia.
O întrebare nu-mi dă pace de mai multă vreme. Noi, în partea asta de lume numită Occidentul Creştin, am tot fost învăţaţi că omul a fost făcut într-un anume fel şi trebuie să funcţioneze - pe toate planurile - într-un anumit fel. Simpla realitate - "the beautiful evidence", vorba lui Edward Tufte - ne arată însă că în alte zone ale lumii oamenii trăiesc cu totul altfel, şi asta se poate bine-mersi. Foarte bine, mă bucur, dar nu ne-a explicat nimeni de ce asta se poate şi cum se poate. Şi cum ar trebui să înţelegem asta. Şi ce este normal atunci şi ce nu. Şi mai ales, cine este "pe calea cea dreaptă" şi cine pe drumul greşit.
Ce am înţeles eu până acum este că, oricare ar fi aceste diferenţe, toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, caută plăcerea, resping răul, cred în iubire, în bine, adevăr şi frumos. Umanitatea are aceeaşi esenţă pentru toţi oamenii.
Dar în timp ce la noi se spune că un om cu cât învaţă şi cunoaşte mai mult, cu atât devine mai trist, conştient de "tragedia condiţiei umane", în alte părţi, cu cât avansează mai mult pe calea cunoaşterii, cu atât omul devine mai detaşat, mai senin, mai purificat, mai echilibrat, mai împăcat cu sine şi cu lumea. Înţelepţii lor sunt fericiţi şi senini, ai noştri sunt sfâşiaţi de dileme tot mai teribile şi tot mai încruntaţi. Iisus este chinuit. Buddha este senin. Iisus s-a mântuit prin suferinţă. Buddha prin Nirvana. Pornesc de la premisa că amândoi au fost oameni, fiinţe vii din carne şi oase.
Mai departe. În partea asta a noastră de lume, nu este moral, sănătos, bine, frumos, corect şi legal să te însoţeşti cu mai multe femei. Sau ca o femeie să aibă relaţii concomitente cu mai
