Globalizarea sportului poate pune rezultatele României de la Olimpiada din 2012 în altă lumină. Dar ce contează este să creăm un sistem care să facă posibilă performanţa sportivă românească şi în viitor. De Octavian Morariu
Articol apărut în FP România nr. 30(sep/ oct 2012). Îl republicăm, în ziua în care Octavian Morariu este re-ales, pentru a treia oară, în fruntea Comitetului Olimpic şi Sportiv Român - ca o idee despre ce urmăreşte de mult să facă.
La Olimpiada de la Sydney – unde românii au câştigat 26 de medalii – au participat peste 40 de ţări, iar la Londra peste 80, adică dublu. Dacă privim aşa, acum, cu nouă medalii, ar trebui să comparăm 18 cu 26, nu 9 cu 26. Dar trebuie puse toate corecţiile. La Sydney, China n-a avut nici jumătate din medaliile de la Londra. Pe lângă fenomenul de globalizare – tot mai multe ţări participante şi medaliate –, are loc o escaladare a concurenţei între marile ţări, care au înţeles ce înseamnă sportul şi performanţa pentru PIB-ul lor, pentru educaţie, pentru tineret şamd. Toate ţările mari au investit masiv, iar acum au mai multe medalii decât aveau înainte. Aşa că numărul de medalii disponibil per ţară e mult mai mic.
Europa reduce viteza
Cum s-a ajuns aici? Globalizarea în sport este foarte uşor de înţeles. Veniturile olimpiadelor sunt tot mai mari şi, totodată, se distribuie la tot mai multe ţări. Câştigul de la o Olimpiadă se distribuie astfel: jumătate din profit îl iau Statele Unite, cealaltă jumătate se împarte în două – o parte îl ia Agenţia de Marketing Mondial, care îşi păstrează partea şi restul îl distribuie statelor (după o nişte criterii care nu sunt foarte bine definite). Noi căpătăm de aici circa 1,8 milioane de dolari pe ciclu olimpic. Ne-a crescut mult partea. Primul care a crescut-o a fost Ţiriac – după Lia Manoliu, care lua foarte puţini bani. După care noi aproape că am dublat-o. C
