Jurnalul Naţional? Ziarul unde am putut să construiesc. O revistă, încă una, o carte, şi pe a doua, un proiect jurnalistic, mai multe… Jurnalul de Bucătărie şi echipa lui formidabilă. Jurnalul de Călătorie. Campaniile pentru gastronomia românească. Incursiunile în presa de acum un veac…
Jurnalul Naţional? Publicaţia unde mi s-a confirmat credinţa mea veche, că jurnalist nu e doar cel care scrie despre trenul care nu ajunge la timp în gară, ci şi acela care pune umărul, construieşte, înalţă.
Jurnalul Naţional? Locul unde am putut să(-mi) dovedesc că, tipărite pe hârtie, cuvintele mele contează. Sunt importante, alină şi, uneori, şfichiue. Atât de tare încât, într-o zi de vară, la graniţa dinspre răsărit, şi să mi se spună: “Nu ai voie de intri, eşti persona non grata!”.
Despre întâmplarea asta vreau să povestesc.
Despre pedeapsa cu 5 ani de interdicţie de intrare în Ucraina pentru că, în primăvara lui 2009, am scris despre românii noştri “uitaţi” în Basarabia de Sud. Despre Moş Toader şi baba Dochia, cei doi bătrâni din satul unde s-a născut Averescu: Babele (Oziornoe, în ucraineană). Am fost acolo, în casa lor construită “pe vremea românilor”, i-am ascultat şi am scris despre ce-i doare. Aşa cum am scris şi despre copiii care-au dansat “Căluşul” pentru noi, jurnaliştii veniţi “din ţară”, la Utkonosvka. Au dansat în miez de noapte, ca să nu ştie nimeni că poartă brâul tricolor. Aşa cum am scris şi despre românul din Tatarbunar care a pictat “arborele-Eminescu” pe poarta cea mare de la stradă. Pentru că am scris despre ei, am primit interdicţie de intare în Ucraina, pentru 5 ani. Pedeapsa maximă. Aşa cum a primit şi scriitorul nonagenar Vasile Ilica, pentru că a scris despre Bucovina abandonată, despre martirii de la Fântâna Albă, satul lui de baştină. Pe el l-au pedepsit să nu mai poată ajunge 5 ani la mormintele strămoşilor. Mie mi-au închis drumu
