Eseul lui Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial*, se deschide printr-un tur de orizont receptiv, nu foarte uşor de făcut dat fiind că despre opera acestui "vârtos umorist" s-a scris abundent şi din unghiuri sensibil diferite.

Ca şi în alte cazuri, interpretarea lui G. Călinescu a făcut şcoală şi pare că închideexegeza. Dar mai important, pentru criticul "şaizecist", este faptul că alţi analişti şi critici literari estetizanţi, plus hermeneuţi în toată puterea cuvântului, au continuat să citească şi să interpreteze "ţărăniile" lui Creangă. O serie de întâlniri, aşadar, între un material literar aparent simplu şi "primitiv" şi, de cealaltă parte, savante metodologii şi strategii de lectură. Creangă - rezumă autorul - ar fi rezistat noilor metode, în sensul că "le-a oferit suficiente elemente pentru ca schema (grila) critică să se umple de semne" (p. 19).

Eugen Simion e bucuros de aceste precedenţe; şi nu pentru că ar adera, de pildă, la supra-interpretările simbolologului Vasile Lovinescu din Creangă şi Creanga de Aur ori din Monarhul ascuns. Ele sunt importante în sine, dar mai ales fiindcă îi confirmă criticului teoria conform căreia extracţia rurală a unui scriitor autohton nu e o povară şi un simptom de retardare socio-culturală. Cu cât interpreţi sofisticaţi se vor apleca mai des asupra "necioplitului" Ion Creangă, cu atât prejudecata că literatura majoră ţine exclusiv de arealul şi de spiritul urban se va vedea, încă şi încă o dată, infirmată.

Altfel însă, lectura critică din care a ieşit cartea de faţă mi se pare la antipodul celor ce vor să ofere cititorului, cu tot dinadinsul, un nou şi nemaivăzut Creangă. Tradiţionalist în fond, canonizant, clasicizant, Eugen Simion îl va reimpune aici pe vechiul Creangă: artist, iar nu copist al limbii ţărăneşti, ridicând "observaţia milenară la o treaptă superioară de artă". Pe de o p