Un om simplu de la ţară, atins de genialitate, spunea, într-un interviu „să ştiţi dumneavoastră, pâinea e om” şi m-am gândit mult timp că, de vreme ce omul acela avea dreptate, aş putea fi şi eu o bucată de pâine, un boţ cu ochi, cum spunea Creangă.
Dincolo, însă, de această constatare sentimental-ontologică, explorând puţin domeniul pâinii sacre, constat că primul text care evocă făina de cereale îl găsim în Geneză. Nu trebuie să fii teolog ca să înţelegi cât de importantă este pâinea pentru creştini. Însuşi numele Bethleem, în aramaică, înseamnă „Casa Pâinii”, iar episoadele care se referă la pâine sunt cu duiumul în Biblie: călătoria lui Iisus în deşert, înmulţirea pâinilor şi, bineînţeles, pâinea de împărtăşanie.
Formula „acesta este trupul meu” şi gestul de a rupe pâinea aveau o putere simbolică enormă într-o civilizaţie bazată pe cultura grâului. Ritualul binecuvântării ei s-a generalizat în secolul al IX-lea, în timpul papei Leon al IV-lea, când se considera că pâinea de împărtăşanie are puterea de a vindeca bolile şi de a îndepărta omul de la păcat.
Până la Iisus Hristos, pâinea era deja asociată unei forme de spiritualitate, pentru că mulţi oameni îşi îngropau morţii împreună cu cerealele, stabilind o legătură între ele. În Roma Antică, latinii aduceau şi ei pâine la înmormântări, obicei perpetuat până în zilele noastre.
Încă din Antichitate, pâinea era asociată şi cu procrearea. Frământarea, coacerea şi scoaterea din cuptor evocau copulaţia, sarcina şi naşterea. Cuvântul „zera” are, la evreii vechi, un triplu sens: el defineşte sămânţa vegetală, sperma şi originea speciei. Cât despre cuvântul „placenta”, ştim cu toţii că, astăzi, la fel ca şi în vremea romanilor, el are, mai întâi, un înţeles anatomic dar şi unul de patiserie, care denumeşte un îndrăgit produs aflat şi pe mesele de Crăciun şi de Anul Nou. „Plăcinta” derivă din ace