Pentru ce sunt dus la puşcărie?

Nu, nu e posibil să fi fost condamnaţi în lipsă. Şi eu şi Florentin, pe lângă Dorel. Dorel avea avocat, i-ar fi spus. Nu putea să nu afle de condamnare. Ieri, când l-am sunat, venise de la Bingo, era bucuros că îi intraseră câteva numere. Ce proces, ce condamnare? Nici la bască nu-l durea de astea. Era cu chef. Noi de mult nici nu mai vorbeam de judecată, uitaserăm. Doar i-a spuse avocatul că procesul se închide. Atodiresei n-a depus la dosar decât un certificat tehnic de avarie, de la legist. Şi declaraţia lui, doar a lui, că noi i-am spart mufa. Când spunea că toţi, când că numai Dorel. Şi-a tot schimbat declaraţiile. În plus, era vedeta Judecătoriei, fruntaş pe ramură la procese. Şi nebunii au dreptul să dea în judecată pe cine vor. Judecătorii munceau jumătate pentru el, jumătate pentru restul judeţului. Niciun judecător nu l-ar lua în serios.

Mi se închid ochii de oboseală. Am săpat toată ziua în grădină. Pe urmă a început nenorocirea. E aproape miezul nopţii. N-am ceas, dar socotesc: am plecat pe la zece din Costuleni, am făcut o oră şi ceva. Sunt aproape patruzeci de kilometri. Autobuzul face fix o oră, cu staţii cu tot. Noi am mers mai încet. Iaşul e pustiu. Dacă ăştia se întorc noaptea asta, o să le cam tremure curul de frig până va trece o maşină.

Ajungem la Baza 3. Ei, na! Mereu apare ceva, mereu se întâmplă ceva ca să mă întârzie. Acum a apărut un poliţist, ne face semn să oprim. Lânosul pufneşte lângă mine:

– Ce gura mamii lui mai vrea şi tâmpitul ăsta?

– La ora asta? E disperat, are şi el nevoie de un ban, răspunde Costică. Şi coboară bodogănind.

Discută. Agentul se apleacă, vorbeşte şi cu nenea de la volan. I-a găsit ceva în neregulă, vrea să-l amendeze. Chiar aşa? Dar bineînţeles că omul e cu morcovu atâta! De aia nici n-a cârâit, ne-a tras până la Iaşi, ne plimbă prin oraş cu remorcuţa, pâ