Cutremurul din octombrie 2004: ultimul de mari dimensiuni pentru tara noastra care sta vesnic sub frica "zonei Vrancea" in ceea ce priveste zguduirile de pamant. Era tarziu si stateam fara somn in fata televizorului, urmarind tot felul de talk-show-uri despre, pe atunci, viitoarea noastra aderare europeana. O urmaream pe unul dintre canale pe doamna Emma Nicholson, raportorul nostru la UE.

Cand am realizat ca pamantul se cutremura, dintr-o curiozitate pur jurnalistica, in loc sa fac ce face orice om in conditii de cutremur, m-am gandit ca, oricum, nu am alta solutie decat sa asist, asa ca am inceput sa butonez pe celelalte televiziuni care aveau emisiuni in direct, asa, pur si simplu pentru a vedea cum reactioneaza un jurnalist la pupitru cand pamantul incepe sa se clatine. Cum era de asteptat, toti cei care erau in direct au inceput palid cu un "cred ca avem un cutremur de pamant" si au culminat cu panica mai bine sau mai prost mascata: paloare pe fata, buze vinete, priviri disperate si intrebatoare spre regia de platou si nestapanita dorinta de a fugi din cadru, de a lasa ecranul gol. Nenumarate intrebari care m-au chinuit zile intregi dupa aceea si-au gasit raspunsul printr-o singura replica, una de iluminare a mea in profesie. O extraordinara lectie de jurnalism data de un om modest, dar de o extraordinara profunzime, de un cameraman. Discutam cele intamplate in noaptea cu pricina cu un grup de colegi de breasla, in mare parte redactori sau reporteri, si ii intrebam ceea ce ma framantase de atatea zile: cand e evident ca e un cutremur de proportii, cui mai ajuta daca ramai nemiscat in cadru, in cazul in care esti in direct? Toti oamenii carora te adresezi cu siguranta au alte lucruri mai importante de facut, sa se adaposteasca, sa incerce sa-si salveze viata, nu sa se uite la televizor. Cine te mai vede? Replica a venit simplu, precis, naucitor: s