Faptul că Robert Louis Stevenson, victorianul scoţian devenit emigrant american, a fost depăşit în popularitate de propriul lui roman ("nuvelă", în unele accepţii), The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde/Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde (reeditat, iată, la noi, din 2003, în mod constant, de către Editura Minerva), rămîne, pînă la un punct, un lucru firesc. Este condiţia tuturor autorilor impuşi prin singularitatea estetică a unei opere cu destin de "mit"cultural. Mai puţin normală însă apare situaţia în care, chiar peste o sută de ani de la apariţie, faimoasa poveste suferă încă de cel puţin un simptom de deviere în receptarea critică, asupra căruia mă voi opri în cele ce urmează. Toată lumea cunoaşte, fie şi din auzite, conţinutul textului. Trei naratori - primul, întocmai ca la Henry James, intermediat de însuşi autor - se referă la aceleaşi incidente stranii. Dl. Utterson, avocat londonez auster, consternat de testamentul clientului şi prietenului său de-o viaţă, doctorul Jekyll, care stipulează inexplicabil că, la moartea sau, în mod ciudat, dispariţia sa subită, averea să treacă necondiţionat în posesia unui misterios domn Hyde, persoană intrată ocult în intimitatea bătrînului om de ştiinţă, decide să cerceteze îndeaproape circumstanţele subterane, ce au putut duce la un astfel de dezechilibru. Convingerea premergătoare actului propriu-zis al căutării detectiviste are şi ea ceva din poetica jamesiană a personajului-reflector, văzut ca interpret al semnelor unei lumi de coduri secrete. "Dacă el este dl. Ascundere (to hide - a se ascunde, n.m.), atunci eu voi fi dl. Investigaţie" (to seek - a căuta, n.m.), ne spune inaugural Utterson, nefăcînd doar un simplu joc metaforic şi lingvistic, ci invitînd discret la conştientizarea intrării noastre într-un univers textual al construcţiei simbolice.

Înţelegem de la avocat, prin inter