Debutul Liviei Ştefan aduce un volum de poezie tipic pentru generaţ ia ei. Cu o prezentare surprinzător de scurtă, autoarea îşi începe exerciţiul poetic încă de aici: „Livia Ştefan s-a născut pe 17 octombrie 1982 în Giurgiu. A plecat din Giurgiu în 2007. Scrie şi face fotografie.”

Tonul şi maniera sunt modelate diferit de-a lungul cărţii. Uneori pastişează retorica cea mai proaspătă a generaţiei: „la un moment dat /din trunchi s-a auzit aşa/o fojgăială gen şi/drujba s-a oprit”, alteori desenează cu fineţe tensiunile care îi deşiră pieptul din interior: „e o gheruţă înăuntru se agaţă de sus până jos / sfâşie de sus până jos îi simt zâmbetul încins cum se lipeşte de carne”. Despre ce scrie Livia Ştefan? Despre biografia cu spaime, despre multă iubire, despre amintirile infantile sau despre amintirile celor mai bătrâni pe care le simte ca şi cum ar fi ale ei. Cele patru secţiuni ale cărţii nu separă tematici cu mult diferite, însă dovedesc – în schimb – prin titluri, gustul pentru o uşoară revenire la figurile de stil: „eşecul melancoliei”, „zgomotele unei zile însorite”, „secţiunea 3”, „poemele din giurgiu”. Deşi încearcă o distilare, o expresie pe spaţii mici, nu pot să nu observ o preferinţă pentru formă. Pentru Livia Ştefan, poezia porneşte încă de la rândurile scrise ale poemelor, cu cochetări aproape calofile. Desigur, temele nu menajează imaginile violente, cum sunt copiii morţi în tomberoane sau şobolanii morţi. Dar dincolo de structura cu care poezia douămiistă ne-a obişnuit: imaginea stranie de la început care agresează sensibilitatea mult accentuată a celui care se confesează, o uşoară împăcare cu acea stare pentru că devine constantă, pentru ca mai apoi să distrugă totul într-o răsturnare într-o direcţie neaşteptată; aşadar, dincolo de formula standard, Livia Ştefan simpatizează cu poezia de expresie clasică: „acasă dunărea e doar / o apă bolnavă