Basca tipică, vesta de piele, poncho-ul amplu, pe vremuri folosit şi ca sac de dormit sau cort, pantalonii largi, brîul lat de piele în spatele căruia stă, diagonal şi în perfect echilibru, un cuţit (tradiţional folosit pentru a ucide vaci, a tăia carnea sau pentru luptele cu atacatorii), cizmele de călărit şi eşarfa legată elegant la gît (accesoriul cel mai recognoscibil) creează una dintre imaginile-emblemă ale masculinităţii argentiniene. El gaucho este o apariţie mîndră, tăcută şi persuasivă. El îi arată celui străin de pampa că asprimea imprimată de viaţa cîmpenească cucereşte, în loc să respingă, şi trăieşte alături de o serenitate neatinsă de tumultul marilor oraşe. Atunci cînd se bucură de liniştea pampei, el se cufundă în contemplaţie, mereu în jurul unui mate şi niciodată departe de caii pe care, în orice clipă, se poate arunca, feroce şi încrezător.

Cei 4 gauchos, care au intrat în restaurantul în care îmi luam o cină tipică, priveau în jur cu o nedumerire cuviincioasă. Se retrăseseră, obosiţi, după o zi petrecută la expoziţia Societăţii Rurale, şi aşteptau că grătarul să producă fripturile grase de vită ucisă în pampa. Aveau fizionomii italiene şi un calm adecvat, timiditatea omului aşezat într-un loc prea surprinzător şi încă nerevelat. Ezitam între o privire curioasă şi o atitudine nepăsătoare – nu voiam să inspectez turistic o imagine banală pentru imaginarul porteño. Am sucombat curiozităţii atunci cînd am observat că cei 4 reuşeau la fel de greu să îşi disimuleze interesul pentru lumea în care descinseseră, descoperind, pe rînd, fiecare mesean din restaurant. Unul din gauchos avea în jur de 11 ani, dar preluase, înţelept, din eleganţa severă a tovarăşilor săi adulţi. În poziţia corectă a spatelui se citea deja abilitatea călăreţului. Hainele şi cizmele de piele, curăţate de murdăria de peste zi, aveau propria personalitate, trimiţîndu-m