A trecut ceva vreme pînă să-mi dau seama că sportul a fost prostituata de lux a lumii dinainte. La început, sincer să fiu, am fost îndrăgostit lulea, ca orice copil pentru care doamna ce se dă pe bani mulţi adulţilor face o pasiune absolut gratuită. Am plîns în sălile pline ochi de oameni care voiau să vadă orice în afară de ceea ce le sărea în ochi de dimineaţă pînă seara. I-am ţinut partea, şi înfrîngerile iubitelor mele de diverse culori au fost mai mult decît prăbuşiri personale: pur şi simplu nu reuşeam să concep lumea de după un meci pierdut. Am rămas fascinat de o copilă ţopăind pe o bîrnă şi mi-am fracturat cotul încercînd, la bătător, să-i imit plutirea pe deasupra paralelelor inegale. Dar asta n-a fost decît minima neconcordanţă între realitate şi vis. Sistemul de dinăuntru s-a prăbuşit definitiv atunci cînd am auzit la un post plin de purici despre fuga gîfîindă peste graniţă a fetiţei pe care sistemul o îmbrăţişa părinteşte între două reprize de palme ale antrenorului. Pînă atunci, însă, am fost liber. Liber să citesc pe trei centimetri pătraţi în Sportul despre Turul Franţei a cărui istorie în trei volume imense o amîn acum continuu în ordinea lecturii. Libertatea măsurată cu rigla avea gustul incomparabil al primelor roşii naturale, al pachetului de acasă primit în armată sau al unei sticle de Coca-Cola cu care m-a cadorisit cineva prin copilărie. Astăzi globalizarea împlinirii poftelor mi-a plictisit definitiv papilele gustative. Pe atunci sportul era o minciună, nu-i vorbă. Dar, Dumnezeule, ce frumos ne minţea! Sportul nu a fost o invenţie a comunismului, dar comuniştii l-au reinventat în sensul imposibilei înfrîngeri. Miracolul românesc s-a clădit pe această axiomă. Sportul socialist tindea către capitalismul extrem, nu exista decît plusvaloarea absolută sau falimentul total. Numărătoarea medaliilor, succesiunea titlurilor, vîrtejul recorduril