Românii au o părere mult prea proastă despre ei şi mult prea bună despre alţii. Pentru a fi unii siguri că nu scăpăm de complexele pe care le avem, mai apar şi tot felul de specialiştii care scriu cărţi despre cât de ... necorecţi suntem. În această categorie intră şi teoria conform căreia, datorită modului în care ne-am comportat în primul război mondial, dar şi în al doilea război mondial, am fi trădători. Pentru o astfel de etichetă, care nu a apărut întâmplător în societatea românească, a fost nevoie de un impuls educativ. Nu am dedus de la noi înşine acest lucru... el ne-a fost indus prin educaţie. Am auzit deseori această acuzaţie din rândul celor de lângă mine, dar fără a exista o aprofundare a contextului în care aceste acuze au apărut. Voi demonstra în articolul de astăzi “De ce Românii Nu pot fi consideraţi ca fiind trădători” în urma comportamentului din timpul primului război mondial. Începând cu 1821, scopul principal al poporului român a fost acela de a aduce pe toţi românii, atât cât a fost posibil şi când a fost posibil, sub aceeaşi umbrelă statală. Procesul a fost unul îndelungat şi anevoios, dar el a fost dus până la capăt în 1918. Orice abordare în politica internaţională trebuie să pornească strict de la acest principiu deoarece statul român, după formare, nu l-a ascuns niciodată şi nici nu s-a abătut vreodată de la el. Atunci când, din diferite motive, anumite acţiuni de politică externă se intersectau cu acest principiu, cel din urmă Prima. Intrarea României în primul război mondial a urmărit un lucru foarte clar şi declarat public: Alipirea Ardealului la statul român format în 1859. Toate relaţiile stabilite cu partenerii exteriori pornesc de la acest obiectiv, iar el este singurul faţă de care românii erau responsabili. Odată asumat public, nimeni nu ne poate acuza că am trădat, din moment ce niciodată nu s-a demonstrat că am pus altceva în fa