Presupun că prezenţa mea într-un număr dedicat modei (modelor, modelelor) are un substrat ludic, oarecum autopersiflant, ca fornăitul unei bătrîne tombatere în cercul juneţilor cosmopolite. O nucă anacronică în sincronul perete dominat de culorile din blazonul lui Alex. Leo Şerban. Ce să vorbesc eu despre modă, care-s maniac al ton-sur-ton-ului, aş umbla toată viaţa în blugi şi tricou negru, am rămas încremenit în Vermeer şi Bach, devotat lui Dostoievski, Tolstoi, Balzac şi total opac la Proust, Kafka, Musil, alintat în Sábato, Jünger, Yourcenar şi cît se poate de străin în Joyce, Woolf, Tournier, ca să nu mai zic de minimalismul, deprimismul şi actualul cult al deriziunii, inversiunii, sexismului în răspăr şi bifării de corectitudini iconoclaste! Dar ca paseist în rame progresiste, să ştiţi că nu am persiflat niciodată formele fără fond, din convingerea că numai antrenamentul infantil cu găletuşa la nisipar poate conduce la performanţa cozonacilor imperiali. Spre finele ceauşismului, din obligaţii profesionale, dar şi din lehamite, din chef de sîk din Isarlîk, m-am cufundat o vreme în lumea lui Claymoor (Mişu Văcărescu), copilul teribil al saloanelor protipendadei bucureştene de pe la 1870 la 1903, campionul francofil al modei, cotillonului, dandy-ul homo, dat cu pomezi, cu unghiile ojate, cu o meşă colorată, rebelă pe frunte şi căruia i se datorează într-o măsură deloc neglijabilă faima de început a Peleşului, a cazinoului constănţean ş.a.m.d. Ei bine, mi-aduc aminte ce bucuros am fost aflînd de la Florin Faifer de un articol semnat de G. Ibrăileanu la moartea ilustrului Claymoor (cred că în Epoca), în care părintele Adelei recunoştea că, "prin cultura lui întinsă şi prin gustul rafinat, Claymoor ar fi exercitat cu autoritate o priincioasă înrîurire asupra preferinţelor publicului pentru care scria". Sînt cît se poate de reticent la tot ce va să zică avanga