Vorbim mereu de reformarea sistemului politic, a învăţământului, a te miri cui, dar la reformarea limbii române nici nu ne gândim... Pentru un om care a vorbit o anume variantă a limbii sale timp de câteva lungi decenii (deceniile din comunism au fost, e sigur asta, mult mai lungi decât cele care au urmat, cel puţin până acum), apariţia noii variante, nu neapărat dictată de necesităţi foarte evidente, poate constitui dacă nu un şoc, în orice caz un motiv de enervare temporară. Spun nu neapărat dictată de necesităţi foarte evidente, dar constat în aceeaşi clipă că, de fapt, există un impuls imperios de a schimba limba, ca să nu mai vorbesc de rostirea românească, şi anume dorinţa unor cetăţeni de a se separa de cei de dinaintea lor, prin acest nou cod, în mod evident străin acelora, adică nouă.
La auzul combinaţiei „avem decât“ se înfioară carnea pe un cunoscător al limbii române literare, care utiliza numai formula „nu avem decât“; oricât de departe ar fi fost plasat nu-ul în propoziţie sau frază, el susţinea expresia aceasta, consacrată ca atare de uz, de dicţionare şi de o întreagă literatură. Ei bine, nu. Decât a ajuns să însemne doar sau numai, iar acestea nu au nevoie de nici un contrafort de tipul lui nu. Rebarbativ este cuvântul care-ţi vine în minte şi la auzul acuzativului fără prepoziţie, de tipul „cărţile care le-am citit“, desigur, exemplul e şi el depăşit, pentru că noii vorbitori ai limbii române nu se mai obosesc să citească aşa ceva, de vreme ce există Internetul. Nu mă mai revolt, observ. Aici, la căderea lui pe dintre cărţile şi care, există o explicaţie logică: fără prepoziţie e mai simplu, mai rapid, deşi pentru cineva experimentat se înceţoşează (sau preferaţi blurează?) o clipă sensul. Ajungi, din obişnuinţă, să califici, să cataloghezi oamenii după rostirea acuzativului cu sau fără prepoziţie, după