Unul dintre cele mai vizibile (şi mai dureroase) fenomene ce au marcat după 1989 societatea noastră a fost şi este exodul tinerilor. La un capăt: un evantai de motivaţii personale, un spectru larg de ambiţii individualiza(n)te; la celălalt: o aceeaşi, cunoscută, realitate şi sentimentul dominant că împlinirea profesională şi materială nu mai este posibilă în România. La această tristă concluzie se ajunsese şi înainte de Revoluţie, în ultimul deceniu al "Epocii de Aur"; numai că atunci situaţia de fapt era percepută ca un dat istoric, ca un blestem de neînlăturat, cu care eşti nevoit să supravieţuieşti. Abia în noul context, de libertate, discrepanţa dintre aşteptări şi împliniri a putut deveni atât de mare. Aproape nimic din ceea ce investeşti (muncă, talent, energie, timp, tinereţea însăşi) nu se răsfrânge, pozitiv, asupra ta şi a celor pe care îi iubeşti.

Acest tip de raţionament logic-afectiv îl face şi Radu Pavel Gheo, în prologul volumului său Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a. Memorabilul titlu este desprins de aici, din textul în care proaspătul câştigător la Loteria Vizelor anunţă, cu o bucurie neagră, inundată de tristeţe, că va pleca din România. Ca mulţi alţi prieteni, colegi, cunoscuţi neîmpăcaţi cu sistemul autohton şi originala lui scară de valori. În ţărişoara lui "cine", nu a lui "ce", a nepotismului ridicat la rang de cutumă, nu a meritului recunoscut şi recompensat ca atare, tânărul nostru avea patru-cinci slujbe (realizator la Radio Iaşi, profesor plătit cu ora la Facultatea de Litere, redactor la revista "Timpul", colaborator la cotidianul "Monitorul", traducător la Editura Polirom), muncind nu mai mult de şaisprezece ore pe zi pentru un venit cumulat care să acopere întreţinerea şi coşul zilnic. Idealistul proletar intelectual formulează şi o deviză, care în fond îl defineşte: "Dacă tot mă plătesc prost, măcar să fac