Sunt ore, în această lungă seară a vieţii mele, în care aprinzând lustrele amintirilor, revăd iarăşi şi iarăşi rotindu-se în jurul meu acel cerc al prietenilor dispăruţi printre care mi-am început viaţa. Viaţa întru literatură, căci cerchiştii din Sibiul tinereţii mele erau înainte de toate şi mai presus de toate devotaţi, dăruiţi ai Literei gratuite. Un cerc al poeţilor dispăruţi. Într-adevăr, deşi mai toţi au practicat cu râvnă criticele, ei îmi apar azi îndeosebi în ipostaza lor primordială, aceea a Poetului. Mai toţi, căci era printre poeţii aceştia ai Cercului literar, oricând dispuşi să îmbrace halatul de lucru al criticului peste cămaşa cu jabou a poetului, unul pe care nici nu mi-l pot închipui decât purtând acel sobru halat, nefind ispitit câtuşi de puţin de falbalalele sirenelor în-cântătoare ale Poeziei. Acesta era Cornel Regman, cel mai autentic critic al Cercului Literar din Sibiu şi, aş putea adăuga, singurul critic adevărat.

Dar gândindu-mă la această singularitate a criticului, a cărui personalitate şi operă o evoc acum când se împlinesc nouăzeci de ani de la naşterea sa şi zece ani de la trecerea lui în veşnicie, îl văd şi mai ales îl aud în amintitul cerc al prietenilor dispăruţi, participând într-un anumit fel propriu la ceva ce ne era comun nouă tinerilor cerchişti: râsul. Îmi aţintesc urechea spre ecourile din depărtare ale râsetelor noastre din anii aceia ai cataclismelor istoriei (dintre care doar unele le trăisem iar altele aşteptau într-un sumbru viitor apropiat să le trăim), şi disting destul de clar râsul subţire, ironic, puţin răguşit, al lui Radu Stanca, de acela mai gras, mai plin, râs proletarian, răsunând ca din mină, al lui Gary Sârbu, depăşite, dominate acustic de cascadele de râs ale lui Nego, ale cărui hohote tindeau spre un discant vag feminin, pe care el şi-l amplifica ba chiar parodia "făcând ca găina". De ce n