Acţiunea culturală, un concept colorat ideologic de valorile intervenţioniste ale stângii, reprezintă acel tip de program cultural care are o dimensiune socială în cartier, care păstrează vectorul culturalizator şi care formează audienţa prin implicare directă. Adică dă culturii citadine acea dimensiune participativă şi formativă esenţială pentru a justifica folosirea banilor publici.

Am impresia (asta e o figura retorică, bineînţeles!) că o formulare din precedentul meu articol a fost greşit înţeleasă: nu am pledat şi nu pledez pentru minimalizarea rolului pe care trebuie să-l joace Ateneul Tătăraşi în dinamica vieţii culturale ieşene sau în proiectul de dosar pentru candidatura la obţinerea statutului de capitală culturală europeană.

Spuneam doar că investiţia făcută în urmă cu peste un deceniu nu se justifica nici din punctul de vedere al oportunităţii (exitau şi există şi azi alte instituţii cu aceleaşi funcţii), nici al dezvoltării bazei materiale pentru artele spectacolului (existau deja alte scene, iar clădirea din Tătăraşi a fost un exemplu de erori de proiectare – singura sală de spectacole cu geamuri (!), cu scena prea înaltă, fără pantaloni de scenă şi fără dotările tehnice necesare) şi, în fine cu un program care era în dezacord cu rostul unei astfel de instituţii. Construcţia a fost făcută ca investiţie nouă (singura din Iaşi din ultimii douăzeci de ani) şi nu a servit decât pentru ca primarul de atunci să-i ofere un loc de muncă fostului director al Centrului Cultural Francez, care-l ajutase în campania electorală. Benoit Vitse, administrator pasional şi regizor diletant, a botezat pompos această instituţie drept "centru cultural european" şi, cu bugetul insignifiant de care a dispus, a reuşit să pună pe picioare un spaţiu de reprezentaţii teatrale "OFF" ajutând în special studenţii de la actorie să debuteze pe o scenă oarecum profesionis