E bizar cum, după doisprezece ani petrecuţi la şcoală, învăţînd la atît de multe materii diferite, răscrucea de drumuri de la sfîrşitul liceului ne aduce faţă în faţă cu doar cîteva probe. Pînă la urmă n-ai ce-i face. Se ştie: bacalaureatul, un examen de temut pentru toate generaţiile forţate să-l dea, are menirea de a ne face tranziţia uşoară spre următorul pas. Post factum, toţi proaspeţii absolvenţi de liceu vor putea mărturisi că ceea ce ar fi trebuit să fie o etapă intermediară, care lansează o provocare setei lor de cunoaştere, se transformă într-o cauză de mare stres, tratată cu o solemnitate uneori disproporţionată. În fiecare cuvînt scris pe foile tipizate se vădeşte efortul depus de către tinerele minţi pentru cunoaşterea materiei ce intră în programă. Toţi se îndreaptă cu emoţie spre sălile de clasă unde, pentru trei ore, vor trebui să aştearnă pe hîrtie, într-un mod obiectiv, variante prelucrate ale gîndurilor lor. Pe lîngă rigorile baremului, formele artificiale ale cunoştinţelor lor mai au un punct de reper: sensibilitatea corectorului. Nimic discutabil, nimic complex, nimic incert nu va ajunge pe paginile acelea – „nu are rost să te complici cu aşa ceva“. Totul trebuie prezentat în nuanţe cît mai contrastante, ilustrat de fapte cît mai transparente. Prudenţa este la ordinea zilei, unindu-i în cuget şi în simţiri pe toţi elevii cu o abordare cît de cît pragmatică a acestui examen: cine vrea notă mare trebuie să-şi cuminţească gîndul şi să-şi astîmpere elanul. Mai în glumă, mai în serios, paradigma s-a schimbat destul de mult de pe vremea vechiului regim. Parcursul unei cariere nu mai e de mult uşurat de o repartizare într-un loc sau altul – proaspeţii absolvenţi se află într-o cursă acerbă, în care stabilitatea nu le este adusă întotdeauna de abilitatea de a se încadra într-o normă, ci mai degrabă de cea de a ieşi din tipare. Creativitatea devine o floa