Exista pe lumea asta locuri unde a te indoi de competenta, respectabilitatea si credibilitatea unui judecator este ceva de neconceput.
In locurile acelea nu e usor sa ajungi judecator. Sa ajungi intr-o asemenea functie. Sa fii in stare sa decizi, avand ca instrumente de lucru legislatia, propria ta gandire si propria ta constiinta.
Uneori este greu sa decizi. Probele, dar si aparentele pot fi inselatoare. Chiar si intr-un sistem verificat, un sistem legislativ de inalta clasa, pot sa apara defectiuni. La o adica, ne putem imagina o situatie in care legiuitorul a scapat din vedere o anumita speta rarissima si atunci sarcina inamovibilului devine nespus de dificila. In astfel de cazuri se poate intampla sa apara o solutie gresita. O eroare judiciara.
Numai ca asa ceva se intampla extrem de rar. Extrem de rar, deoarece sistemul mai are doua portite de evitare a solutiilor gresite. Una dintre ele este, in fapt, de domeniul bunului simt si se poate enunta cam asa: decat sa sufere, decat sa fie sanctionat un nevinovat, mai bine sa scape - deocamdata - un vinovat.
Cealalta portita este precedentul judiciar. Autoritatea precedentului are putere de lege in sistemul legislativ anglo-saxon, devenind un instrument foarte pretios pentru judecatori in conditiile aparitiei unor similitudini intre situatii prezente si cazuri solutionate si verificate in timp.
Desi e greu ca intr-o dezbatere teoretica sa se gaseasca argumente impotriva mai sus expusului mod de abordare, practica judiciara romaneasca a demonstrat ca se mentine la distanta de ambele portite. Intr-un sistem in care, periodic, se cereau rapid capetele unor vinovati, deoarece se considera ca imaginea si pumnul primeaza in fata dreptatii, intr-un sistem judiciar aflat la discretia atotputernicului factor politic, multi inocenti si-au pierdut averea, libertatea si chiar viata.
Ca
