Premiul Nobel nu se dă neapărat pentru cuminţenie demagogică sau pentru experimentalisme şui. Se poate da şi pentru autenticitate. Mi s-a întâmplat, nu o dată, să fiu contrariat de criteriile după care se decid laureaţii premiului Nobel pentru literatură. Mi se păreau fie nedrepte (după cum nedrepte mi se păreau o serie de eclatante omisiuni), fie strict conjuncturale, dictate de criterii exterioare domeniului. Încet-încet, am început să cred că, pentru a fi selecţionat, trebuie să ilustrezi o anumită orientare politică, să te încadrezi într-o modă ideologică rentabilă, să corespunzi unor standarde de „actualitate“, sau unor calcule statistice. Cu Herta Müller „socoteala de-acasă“ n-a mai funcţionat. Era, atât cât o cunoşteam, genul de om şi de scriitor pe care marele juriu de la Stockholm nu-l validează. De ce? Pentru că nu spune niciodată „ce trebuie“. Nu ştie limbajul amabilităţii ipocrite, nu adoptă atitudini corect şi cochet politice, dă, suverană, cu bâta-n baltă şi cu oiştea-n gard.
E adorabilă şi iritantă la culme. Spune lucruri care „nu se spun“, insistă obsesiv asupra adevărurilor neconvenabile şi nu-şi cântăreşte cuvintele în funcţie de interlocutori, de împrejurări, de reguli formale. E un perfect exponent a ceea ce aş numi sălbăticia adevărului. Totul pe un fond de candoare absolută, de timiditate cronică, din care orice pompă didactică, orice aroganţă sunt excluse. Adevărul e, pentru Herta Müller, o specie a dreptăţii, un exerciţiu de maximă, necomplezentă, sinceritate. În chiar justificarea premiului pe care l-a primit apare cuvântul „francheţe“.
E francheţea care o face să apere public România când i se pare că trecutul ei recent nu e cunoscut şi valorizat în Vest aşa cum se cuvine, dar care o face, de asemenea, să condamne viciile inerţiale ale României, incapabilă să se reformeze, să se purifice, să-şi regăsească demnitat