De aproape zece ani printre cele mai vandute reviste saptamanale din Franta se situeaza Marianne, ajunsa acum la 500 de numere. Fusese lansata cu un buget infim, intr-un moment in care se parea ca pe piata franceza, deja suprasaturata de reviste generaliste, nu mai era loc. Nu avea aceeasi parere si initiatorul ei, incomodul Jean-Fran·ois Kahn, care isi dorea o publicatie incisiva, independenta, nici patriotica, nici internationalista, nici de dreapta, nici prea de stanga si nici de centru, nici prea serioasa si nici prea frivola, nici prea rosie, nici prea capitalista... dar care sa traga din toate pozitiile si sa atace mai cu seama subiecte ocolite sau vag inabusite prin alte reviste. Se va numi Marianne, ca insasi femeia care simbolizeaza Franta, dar o Franta populara, si nu populista, a celor care nu vor sa lase nici sistemul politic si nici cel mediatic sa gandeasca sau sa se pronunte in numele lor. Inca din primul numar era atacat Dasault, marele magnat al industriei aviatice si militare care controla deja si o buna parte a presei. Era demontat in piesele componente "imperiul tricolor al coruptiei". Razbunarea celui atacat va intarzia doar doua zile, pana cand obtine, prin decizie de justitie, confiscarea tirajului. Dar saptezeci de procente din cele 350.000 de exemplare fusesera deja cumparate. Numarul urmator propunea un dosar imbatabil despre incompetenta si delapidarile de la uriasul sistem bancar Creditul Lyonez, ceva mai tarziu era denuntata sclavia de tip nou practicata in reteaua de fast-food McDonald's, se publicau pagini "neautorizate" din biografia lui Alain Delon sau era analizata suprematia marilor monopoluri care astfel "reinventau" comunismul! Puternica in formule, insolita in compozitie, amestecand bancuri despre staruri, dar si interviuri cu filosofi sau scriitori, serioasa si insolenta, zglobie si caustica, revista avea sa se impuna pe primul