Ne ducem, cu ProSport cu tot, pe online pentru că ăsta-i mersul vieţii, pentru că aşa trebuie, pentru că – aceia care nu şi-au dat seama vor avea de suferit! – trăim într‑o lume în care se plătesc facturi online, se iau credite online, se cresc copiii online, se iubeşte online, se suferă online. Totul e online, automat şi ProSport devine online! Nostalgicii iremediabili n-au decât să suspine după ziarele de hârtie, să plângă după prospătura de cerneală din paginile lor. Nu-i va înţelege nimeni. Câţiva îi vor compătimi, dar şi aceia se vor gândi că trecând în online scad salariile sau se dau oameni afară.
Când am auzit de renunţarea la ediţia tipărită nu m-am gândit nici la salarii, nici la concedieri. O clipă l-am văzut pe Moromete cum dezbătea conţinutul ziarului în Poiana lui Iocan, apoi am revăzut pereţii de faianţă albă ai tipografiei de pe Brezoianu, de unde copiii luau pe braţ ziarele calde, urcau pe Sărindar, spre Calea Victoriei şi Capşa, strigând EDIŢIEEEEE SPECIALĂĂĂĂĂĂ!
Am revăzut primul număr din ProSport, nopţile de dinaintea lui, acea oboseală de oameni sfârşiţi, mulţumiţi că şi-au terminat treaba. Personal, am revăzut măcar jumătate dintre cele 4997 (absurdă şi neîmplinită cifră!) de numere din viaţa actuală a ProSport – am lipsit 8 din cei 16 ani de istorie -, mi-am amintit de Tolo, Andrei, Geambilă aplecaţi asupra printurilor, am simţit mirosul fiecărieia din miile de ţigări fumate semilicit până acum doi ani, de Ovidiu. M-am gândit la Bitay Andras, care a desenat ziarul în vreo două luni, la Emil, singurul caricaturist din presa sportivă.
Dispărând ediţia tipărită, nu mă gândesc la mine. Am scris pe hârtie peste douăzeci de ani, de-acum pot publica, atât căt voi mai fi util, pe diverse display‑uri. Mă gândesc la oamenii din această echipă , de care sunt alături de doi ani. Majoritatea sunt foarte tiner
