Rabdă şi tu, mamă, câteva luni, cât să iei un ban, că pe urmă te duci la facultate, în lumea ta.
Aşa i-a vorbit maică-sa lui Adrian, când acesta s-a întors acasă frânt, după prima zi de lucru la fabrica de mobilă. Nu era simplu să te angajezi cu carte de muncă la fabrica italianului. Totul e automat, ce mai încolo, încoace, e farmacie ziceau cei de la finisaj. Numai că Adrian trudea în depozit, împreună cu şase amărâţi, care altceva decât să-şi pună spinarea la treabă nu ştiau. Li se zicea în batjocură caragii, fiindcă doar asta făceau, cărau mobila la camioane. Primele zile a fost un chin, însă după o lună Adrian nu se mai plângea de oboseală. Era tânăr, mânca bine, dormea bine, iar tot ce-i păruse la început greu şi, mai ales, umilitor, îl lăsa indiferent. Într-un fel, era mândru de tehnica lui la încărcat şi descărcat pachetele grele. Totul e o chestie de compunerea forţelor, le explica el celor şase caragii. E o problemă de fizică, nu de muşchi.
Situaţia e acum sub control, îi spunea Adrian maică-sii. Toţi şase sunt nişte animale. Nu înţeleg nimic. Se ascund pe unde nici nu-ţi trece prin cap, ca să bea. Când am să plec la examen, n-o să mă mai gândesc niciodată la ei. Caragii, şi ei, nu pierdeau nici o ocazie să-şi bată joc de Bacalaureatul lui, iar Adrian îi privea cu milă, ca unul care deţinea un secret. Ei aveau să care toată viaţa mobilă cu spinarea în vreme ce, pentru el, jumătatea aceea de an, pe care o sacrifica în depozit, avea să se cheme în CV-uri "experienţă de viaţă".
În luna următoare, Adrian a împărţit pachetul de acasă cu unul din caragii, un băiat tăcut şi tras la faţă. Mă, cine-ţi găteşte ţie tocana asta divină? l-a întrebat Adrian lingând borcanul. Băiatul tras la faţă a spus zâmbind trist: Soţia. Adrian l-a privit ca şi cum atunci îl vedea prima oară. Caragii le ziceau nevestelor lor "muieri". Apoi, situaţia s-
