De câte ori am fost plecat în străinătate, mi s-a întâmplat să fiu întrebat dacă nu cumva sunt din Italia, Portugalia, Spania, Argentina etc... Niciodată din România. Prin aprilie 2006, savurând un "café-crčme" la Cafeneaua Vesuvio de pe Champs élysée din Paris, m-a abordat o chelneriţă în vârstă, foarte simpatică şi cumsecade. La câteva zeci de metri de noi, lângă gura de metrou, era un mare grup de cetăţeni români de etnie romă: bărbaţi, femei, copii. Cerşeau într-un mod foarte pitoresc: gălăgios, cu acordeon şi destul de agresiv - abordau mai toţi trecătorii.
Chelneriţa ne-a întrebat - eram cu soţia şi copiii - dacă suntem din Italia. I-am spus că nu, din România. A rămas stupefiată: "Voi sunteţi români!?! Nu se poate! Păi... ăia sunt români!", a zis ea arătând spre grupul gălăgios de... mda... cetăţeni români.
"Nu, doamnă!", i-am răspuns zâmbind politicos, "noi suntem români de cetăţenie română. Cei de acolo sunt... romi de cetăţenie română. Aşa cum şi dumneavoastră aveţi etnici arabi, africani, turci, albanezi, vietnamezi sau chinezi de cetăţenie franceză".
Spre deosebire de italieni, autorităţile franceze au administrat mai bine situaţia emigranţilor români ilegali - fără scandaluri majore care să genereze în Franţa curente de opinie antiromâneşti violente precum în Italia.
Deja, din 2008-2009, grupurile de imigranţi romi - prezente peste tot în zonele turistice din capitala franceză - începuseră să dispară progresiv. Iar în iulie 2010, în cinci zile petrecute la Paris nu am mai văzut nici un astfel de grup.
Dar tot am fost luat drept altcineva: de data asta portughez sau spaniol. Nu mă îmbrac diferit şi nu mă comport altfel la Paris decât la Bucureşti. Este clar, în schimb, că francezii mă percep corect ca fiind de origine latină.
Cred că diferenţa de imagine vine din altă parte. Şi nu mai este deloc vorba
