Un sat sărac din apropierea Năvodariului este împresurat de două cariere de piatră şi calcar, o hazna cu reziduuri de nămol, la care se mai adaugă şi adierea de chimicale venită dinspre Petromidia. Să mai avem pretenţii să se respecte natura! Lacul Taşaul, proprietate a statului, este cunoscut ca fiind locul în care trăiesc opt specii de păsări, periclitate în lume, dar şi alte vieţuitoare protejate de legislaţia comunitară.

Se ajunge uşor la Luminiţa. Laşi Petromidia în dreapta, faci prima la stînga pe un drum de ţară, mergi, mergi, mergi – o ţii drept! –, dai de maşini de mare tonaj care scot gaze şi nori de praf ca un suprapoderal înnebunit după iahnie. Apoi treci pe lîngă Căcănărie, gîndindu-te cum ar fi dacă toţi oamenii de pe pămînt ar mînca numai iahnie. Şi intri liniştit în Luminiţa.

Luminiţa e un sat sărac ca toate satele. Un drum şi uliţe neasfaltate, conservate, care dau orăşenilor un iz de nostalgie faţă de vremea cînd – e-he-he! – copil fiind, păduri cutreieram şi case vechi-vechi, joase, nişte chichineţe din chirpici pocnit de jur-împrejurul ferestrelor precum ridurile de lîngă un ochi bătrîn de femeie. Curţi cu garduri rupte şi porţi puse de formă, numai aşa, ca să pregătească psihologic străinul că intră într-o ogradă proprietate privată, în care unele femei, în după-amiaza în care scriem rîndurile astea, stau aplecate peste un lighean şi îşi mişcă mîinile printre clăbuci şi haine murdare ca raţele de lîngă ele, dacă ar fi pe baltă. O baltă cît de mică însă nu-i. E o zi toridă, cu un soare sorbind şi cele mai pitite picături de apă, lăsînd loc unei atmosfere slinoase, prăfoase, cu cîini blegi, pleoştiţi ca umbrele sub care zac şi parcă aşteptînd noaptea ca să-şi mai îmbărbăteze zicerea despre ei, cîinii, şi lătratul la lună. Acum, cînd tocmai intrăm în curte şi dăm bineţe unei bătrîne, şi ea aplecată peste o covată cu ru