O anecdotă deja clasică îl defineşte astfel pe argentinian: un italian cu nume spaniol care se crede englez. Ironia nu rezistă mai mult de cîteva clipe; argentinianul mediu are, în mod cert, cel puţin unul dintre ascendentele menţionate de anecdota cu pretenţii de maximă. Melanjul etnic local anulează convingeri fabricate în mintea europeanului, care aşteaptă să cunoască o ţară populată exclusiv de oameni cu pielea închisă, descoperind, în schimb, că nu există o fotografie specifică de paşaport argentinian. Fizionomiile locale pot aparţine oricărui popor, iar în marile oraşe, influenţa sîngelui indian s-a plecat de mult în faţa metisajului european, alimentînd o mîndrie ce uneori se plimbă în vecinătatea aroganţei – argentinianul are certitudinea, susţinută chiar şi de educaţia şcolară, că este cel mai alb şi mai civilizat dintre sud-americani. Dar cum se defineşte argentinianul în mijlocul argentinienilor? După aproape doi ani în mijlocul lor, am înţeles că poate cea mai intensă, mai autentică şi mai rezistentă coordonată a vieţii lor este tocmai simţul convieţuirii, al împărţirii locului, certitudinea apartenenţei la un popor care, de sub învelişul permanent tulburat de sărăcie, violenţă şi nedreptate, nu îşi permite să ia calea dezbinării. Această marcă identitară se reflectă, în primul rînd, în manierele impecabile, a căror defilare nu are nimic din rigiditatea britanică sau amabila răceală australiană. Este unul dintre nenumăratele paradoxuri ale structurii acestor oameni – sînt politicoşi pînă la extremă, dar convingători, excesiv de prietenoşi, dar autentici, şi însoţiţi de un zîmbet care îl provoacă, în spontaneitatea lui, pe cel al interlocutorului. Unei astfel de atitudini nu îi poţi răspunde fals şi protocolar, căci îţi lipseşte pînă şi timpul de a o face. Nu poţi apuca arma respingerii în faţa cuceririi totale. Invitat să parcurgi traseul ludic al