Toată lumea cunoaşte calităţile critice ale lui Paul Cernat. E serios, e informat, are simţul contextului şi pe acela al bibliografiei eficiente, dă în cronici, de peste un deceniu, verdicte echilibrate. Când am scris despre cele două volume individuale pe care le-a publicat (căci participări la proiecte colective are destule), am pus în evidenţă cât am putut de mult aceste merite. Şi Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă (2007), şi Avangarda românească şi complexul periferiei (2007) sondează mai adânc decât ne-au obişnuit superficialii publicişti din contingentul lui Cernat. Acum însă, la a treia carte, a venit momentul să discutăm şi despre defectele acestei reţete exegetice. Cel care-a lansat marota punctelor din oficiu e, la rândul lui, un important beneficiar al acestora. (Nu vreau să speculez mai mult şi să spun că sintagma însăşi se datorează în realitate unei autoscopii, deşi Cernat aplică aici metoda aceasta psihanalitică cu asupra de măsură pe autori de felul lui Călinescu sau Eliade. Departe de mine asemenea maliţii!)
Dar rămâne un fapt acela că, citit atent, Modernismul retro nu impune. Ideea e interesantă, sigur, în concepţia ei nelovinesciană. Avem, afirmă Cernat, o serie de romane interbelice profund moderniste, în ciuda evidenţei că sunt, în mod intenţionat, în răspăr cu modernismul. Germenii observaţiei se află în celebrul eseu al lui Antoine Compagnon, Antimodernii. Doar că, dacă la criticul francez frapează tonul paradoxal al încadrării, la comentatorul român, îmi pare rău c-o spun, nu frapează nimic. Compagnon se referea acolo la câteva vârfuri certe ale modernităţii europene. Cernat, aici, la şase prozatori cu ferme înclinaţii paseiste. În ordinea în care sunt trataţi în carte, aceştia sunt: Ibrăileanu (cel din Adela), Mateiu Caragiale (cu Craii de Curtea-Veche), Călinescu (cu Enigma Otiliei), Sadoveanu (cu Locul unde