Probabil că încă nu se inventase termenul „interactiv“ pe vremea cînd practicam, cu toţii, lectura de acest tip, prin imersiune în dicţionare şi enciclopedii. Fascinante sînt mai cu seamă dicţionarele etimologice, care ne ademenesc irezistibil, făcîndu-ne să trecem de la un cuvînt la altul, provocîndu-ne bucuria aventuroasă de care mai au parte numai exploratorii. Spre deosebire însă de pătrunderea în ţinuturi necunoscute, unde sunt leones, scufundarea în istoria cuvintelor ne dezvăluie latura necunoscută a unor termeni familiari.

Latinescul cor, de pildă, ne uluieşte întîi de toate prin gen: este neutru. Cum este cu putinţă, ne întrebăm pe dată, ca tocmai acest cuvînt să fie inanimat? Adică in-animat, lipsit de „inimă“. Aşa a rămas şi nemoştenitul „cord“, care ne pune în faţă o altă ciudăţenie, fonetică de data aceasta: grupul de consoane -rd, greu de pronunţat, după cum ne-o arată şi forma clasică latinească, văduvită de -d final, pe care îl regăsim însă la toate celelalte forme din paradigmă (cordis, corda etc.). Substantivul latinesc este, neîndoielnic, rudă bună cu cuvinte din celelalte limbi indo-europene. Unele ni se dezvăluie imediat: ker din greacă şi, mai ales, forma derivată kardía (indicînd sediul sentimentelor), ajunsă pînă în greaca modernă cu o familie bogată (kardiakós, kardiopátheia). Altele par să fi îmbrăcat veşminte fonetice opace – sirt, în armeană ori, mai familiar nouă, serdţe, în rusă –, care ne obligă să ne amintim că acolo unde latinii pronunţau c, vorbitorii altor limbi rosteau s: centum latinesc este, etimologic vorbind, totuna cu suta noastră, împrumutată din slavă.

„Inimă“, pe de altă parte, este termenul moştenit din latinescul anima, cuvîntul care numeşte suflul vital. Perechea anima – animus a provocat necesare delimitări: cel de-al doilea termen, animus (echivalentul perfect al grecescului ánemos, „vînt“), este văzut