Nu suntem prost alcătuiţi, ci, mai degrabă, prost administraţi, prost conduşi. Profesorul Setlacec a fost unul dintre modelele adolescenţei mele. Nu voiam să mă fac doctor, nu îi fusesem în preajmă îndeajuns, ca să pot vorbi de o „comuniune de idei“, de simpatii şi idiosincrazii împărtăşite. Îl contemplam, aşadar, de la oarecare distanţă, cu admiraţia şi afecţiunea timidă pe care le resimt uneori tinerii dinaintea unui adult impozant. Simţeam, în modul lui de a fi, o reuşită umană şi existenţială, de natură să provoace cea mai vie şi autentică emulaţie.
Îl întâlneam, de obicei, ca oaspete al părinţilor mei. Tata îi fusese intern la Spitalul Colţea şi rămăseseră, peste ani, într-o legătură cordială. Tot ce făcea Dan Setlacec îmi plăcea. Îmi plăcea, mai întâi, cum arăta: mă flatam, juvenil, că îi semănam la sprâncene şi mă impresiona masculinitatea lui destinsă, tonică, ofensivă, dar străină de orice vulgaritate. Mânca voluptuos, bea cu convingere, râdea cu aplomb.
Rarisim, când alcoolul ajungea la o concentraţie riscantă, profesorul eşua într-o bună dispoziţie campestră şi sfârşea prin a mânca florile din sufragerie. Era, inevitabil, - date fiind celebritatea şi farmecul lui - o ţintă predilectă a atacurilor feminine, pe care le asuma bucuros, calm, suveran, fără fanfaronadă, dar fără fasoane inutile. Dincolo însă de asemenea virtuţi conviviale, Dan Setlacec era, în plan profesional, o emblemă a seriozităţii, un reper absolut, un miracol.
Toată lumea vorbea despre harul lui chirurgical, despre ştiinţa lui de carte, despre eficacitatea lui terapeutică. În plus, era de o moralitate inflexibilă, generos, dedicat, de o sobrietate monahală. S-ar fi putut sminti uşor, sub cortegiul de osanale care îl însoţea clipă de clipă.
Era un mare medic, un mare profesor, un personaj de anvergură. Mai târziu, când am avut şansa s