In Cheile Dambovicioarei e atata liniste ca-ti auzi inima zvacnind. Si zvacneste sarmana, nu se opreste deloc, grabita sa-si dumice emotia. Candva, in urma cu vreo treizeci de ani, intr-o iarna siberiana, urcam pe aici inspre Brusturet.

Eram proaspat dreptist si venisem la Pod impreuna cu colegii de camera din Grozavesti. Ninsese zdravan, astupand cararile si incremenind brazii. Ne-am facut greu drum pana la cabana, opintindu-ne prin nametii pufosi. M-am indragostit subit si definitiv de coltul ala de rai. Un 'coup de foudre' ravasitor, imposibil de uitat. Altadata, vara, coboram din Piatra Craiului cu un grup de prieteni, studenti si ei. Caram in spinare rucsacii si corturile, nerabdatori sa ajungem la o casa de om. Si ce om, Dumnezeu sa-l binecuvanteze dincolo ! Haladuisem pe la Curmatura dinspre Zarnesti, ademeniti de poienitele smaltuite cu flori, si traversaseram creasta, pe la 'Lanturi'. Dormeam la marginea izvoarelor, imbatati de ploaia de stele pornita din inalturi.

Aveam sufletele pline de tinerete si visam ca vom schimba lumea. Dimineata ne trezeam cand Soarele se proptea in crengile dimprejur si ne zorea s-o luam din loc. 'Sculati-va si dati-i bice, puturosilor, nu mai pierdeti timpul !' ne indemna parinteste. Dar noi aveam credit nelimitat la timp, asa mi se parea in vremea aceea. Cum adica, timpul nostru era nemasurat, de ce ne-am repezi sa-l inghitim dintr-odata ? Sa ne astepte, ce treaba are, doar ii suntem musafiri ! Tarziu mi-am dat seama ca orice clipa netraita este o irosire, o victorie a mortii. In fine, frumusetea picturala a meleagurilor colindate ne contaminase parca si zau ca ne crescusera aripi de inger.

Zburam sus, nu ne atingea nimeni in inocenta desprinderii de cele pamantesti. Ce s-a ales de amagirile de atunci, unde au disparut aripile candidei insolente ? Esecurile nu ne-au ocolit, visele au capatat adesea chipul cos