Originea politicilor sociale care vizează săracii din spațiul englez poate fi identificată avându-se în vedere consecințele socio-economice ale Marii Ciume de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dintre acestea, o importanță deosebită le-au avut disoluția sistemului feudal (și mai ales dispariția sistemului de obligații feudale reciproce care legau seniorul de vasalii săi) și apariția unui tip uman nou, așa-numitul ”om fără stăpân”, care nu era proprietar de pământ și care migra dintr-un teritoriu într-altul fără a avea o sursă de subzistență sigură. Acești indivizi, numiți cu dispreț de către contemporani drept ”vagabonzi”, erau priviți drept o amenințare de către ceilalți membri ai comunității și erau catalogați drept delincvenți[1]. Legislația de secol XIV a încercat să rezolve această problemă a vagabondajului, acționând în două moduri: pe de-o parte, au fost stabilite valori fixe pentru salarii; pe de-altă parte, migrația a fost interzisă. Aceste măsuri urmăreau să oprească deplasarea continuă a celor lipsiți de loc de muncă. Marea Ciumă dintre anii 1348 și 1350 a creat un deficit de mână de lucru important, a dus la destructurarea sistemului feudal (în interiorul căruia lucrătorii erau legați de pământul pe care îl exploatau) și a condus la creșterea mobilității indivizilor[2]. Legile din anii 1349 și 1351, în acest sens, vor încerca să atenueze efectele acestor noi realități sociale. Astfel, ele interziceau datul de pomană cerșetorilor care erau apți pentru muncă și care refuzau acest lucru, au stabilit un nivel al salariilor care era similar celui anterior Ciumei, au restricționat mobilitatea geografică și ocupațională și au stabilit valori maxime ale salariilor pentru anumite ocupații. De asemenea, măsurile coercitive s-au înăsprit: pentru anul 1361, plata unei amenzi pentru vagabondaj este înlocuită cu trimiterea în închisoare și marcarea cu fier încins pe f