Despre Guvernul Boc, dincolo de laude şi de critici, s-a spus că a fost un guvern de sacrificiu. Sunt convins că aşa a şi fost. Despre Guvernul Ungureanu, înainte de laude ori de critici, care încă nu curg fiindcă oricum actualul executiv dispune de un timp de graţie, se spune că va fi un guvern de sacrificiu. Şi probabil că aşa va fi. Numai că nu asta este problema. La urma-urmei, aşa sunt vremurile. Problema e însă alta: că generaţiile care trăiesc azi în România - în jur de trei oricum am socoti, din 25 în 25 sau din 30 în 30 de ani - sunt de sacrificiu. Şi nu doar pentru că aşa sunt vremurile, nu doar pentru că în anii din urmă au fost acumulate nenumărate greşeli ale guvernelor, corpului legislativ, administraţiilor locale, companiilor din economie, societăţii civile, ci şi pentru că aşa a fost istoria. Atât înainte de 1866, timp de mai multe sute de ani, cât şi în cei 146 de ani câţi au trecut din 1866 până astăzi. Căci dacă în prezent, în Uniunea Europeană, România este cea mai săracă ţară după Bulgaria, ocupând locul 26 din 27 de ţări, potrivit unui top publicat de Eurostat, este imposibil să conchizi că într-un astfel de bilanţ s-ar aduna numai erorile făcute timp de câţiva ani. Aici sunt adunate activele şi pasivele unei întregi istorii. Iar cele mai mari erori au fost contabilizate în politica de industrializare a ţării.
Un lucru e cert: după ce vom încheia socotelile cu criza actuală, intrarea în normalitate o vom face păşind cu dreptul numai dacă societatea românească va trece la punerea în practică a unei noi strategii de industrializare. Cum să fie această strategie? În primul rând, să nu repete erorile făcute până acum. Iar dacă vrem să mergem înainte fără să repetăm vechile greşeli, este nevoie să privim înapoi şi să desprindem învăţăminte din trecut.
Sunt foarte multe aceste învăţăminte. Nu intenţionez să le trec în revistă pe toate.
