Cum trebuie sa reactioneze inteleptul (intelectualul?) cind lumea arde in jur? Sa se angajeze de partea victimei, sa incerce sa explice in termeni rationali natura violentei care a cuprins lumea sau sa urmeze mai degraba sfatul inteleptului Lao Tze, „nu fa nimic/ lucrurile isi vor relua cursul de la sine“? Nu intotdeauna e usor sa identifici victima unui conflict; este acesta insa un motiv suficient pentru a suspenda orice judecata? Cit de obiectiv poti fi cind cei apropiati tie sint implicati in mod direct intr-un conflict extrem de violent?

Cind scriam in Intersectia precedenta despre atmosfera incinsa pe care am gasit-o in Israel in urma cu trei saptamini si mentionam Libanul si sentimentul de irealitate creat de existenta simultana a violentei si a unei atmosfere pastorale care par a coabita intr-un spatiu relativ restrins, nu mi-am inchipuit cit de actuale vor fi aceste observatii doar citeva zile mai tirziu (si acum, in plin conflict, la Ierusalim si la Tel Aviv – in ciuda amenintarilor – e „liniste“; la fel si in zonele locuite de populatiile druze si crestine din Liban). Dupa sase zile de batalii crincene, mi-e greu sa-mi imaginez ce se va mai intimpla in aceasta parte a lumii, pina cind Intersectia mea va vedea lumina tiparului.

Dincolo de grija fata de cei apropiati – reactie, as spune, „viscerala“ – si dincolo de compasiunea fata de victimele violentei de partea adversarului, reactia „umana“ ramine suspendata ca o sabie necrutatoare a lui Damocles. Ramine intrebarea legata de interpretarea evenimentelor dincolo de impulsurile cvasiautomate, de reflexele conditionate de o subiectivitate intrinseca si de o cultura care ne conditioneaza in plan intelectual. intr-un cuvint, este oare posibil sa ne intelegem adversarul intr-atit incit sa putem deschide, cind conditiile se vor ivi, un dialog cu el?

Aplecat asupra cercurilor sale